CLASIFICAREA CACTUSILOR (1)   Leave a comment

In cele ce urmeaza o sa incerc sa va introduc in domeniul…spinos al clasificarii cactusilor. O sa incep cu notiuni generale si o sa continui in alte articole cu clasificarea propriu-zisa a speciilor recunoscute de ultima lucrare enciclopedica – New Cactus Lexicon- DR Hunt, 2006.

NOTIUNI INTRODUCTIVE
Cuvântul cactus provine din greceşte Κάκτος káktos, folosit pentru prima dată de filozoful Teofrast numind astfel o plantă spinoasa care creştea in Sicilia , posibil Cynara cardunculus (un neam de ciuline).
Familia Cactaceae reprezinta (numai) una din categoriile de plante suculente, mare parte spinoase, cunoscute sub numele generic de cactuşi. Aceasta familie provine aproape exclusiv din cele doua Americi (de sud si de nord), din Chile pana in Canada.
Stramosii cactusilor erau niste arbusti spinosi, fapt probat de singurele două genuri de cactusi –Pereskia şi Pereskiopsis, care posedă frunze, nesuculente.
Caracteristica specifică cea mai clară a cactuşilor este areola, o structură specializată unde apar spinii, muguri noi şi de cele mai multe ori, florile. Toate speciile de cactusi sunt angiosperme adica fac flori, majoritatea foarte frumoase, unele fiind si parfumate. Unele specii infloresc noaptea şi sunt polenizate de animale nocturne, ca fluturii şi liliecii.
Dupa „cucerirea” Americilor au fost importate in Europa plante indigene care au ajuns in colectiile botanice ale gradinilor botanice si ale personalitatilor vremii, multa vreme dupa aceea plantele din natura fiind vanate sistematic de „cautatori” cu si fara scop stiintific, cultura cactusilor raspandindu-se din ce in ce mai departe spre est.
Se apropie momentul cand producatorii americani si europeni vor fi concurati decisiv de producatori din China, Thailanda, Indonezia, etc.

PRINCIPII GENERALE PRIVIND TAXONOMIA (CLASIFICAREA) CACTUSILOR
Carl von Linné (1707 – 1778), botanist, medic si zoolog suedez, este considerat părintele taxonomiei moderne. Lui ii datoram, printre alte, sistemul binomial de numire al speciilor – unitatea fundamentala de clasificare in biologie care grupeaza indivizi uniformi genetic, capabili de a se inmulti intre ei, dar care nu pot produce urmasi viabili cu membrii ai altor specii (in mod obisnuit).
Plantele sunt sistematizate printr-o clasificare arborescenta de tip Regn – Increngatura – Clasa – Ordin – Familie – Gen – Specie. Exista si subdiviziuni ca Tribul, Subgenul, Sectia, Seria, Grupa. Speciile pot avea dezvoltari in Subspecii, Varietati si Forme.
De multe ori veti gasi o planta identificata numai prin Gen+specie, dar o denumire completa ar putea sa arate asa:

Mammillaria huitzilopochtli ssp. huitzilopochtli v. cuicatlanensis f. multispina (Fric.) Buin. ex. Hunt, unde:

Mammillaria –Genul (singurul care se scrie cu litera mare)
huitzilopochtli –specia
ssp. huitzilopochtli –subspecia
v. cuicatlanensis –varietatea
f. multispina –forma
(Fric.) –Numele persoanei care a făcut prima descriere a taxonului
Buin. –Numele persoanei care a încadrat taxonul în sistematica actuala
ex. Hunt –Numele persoanei care a supervizat ultima încadrare

Numele unei plante poate fi „tradusa” din limba latina, de multe ori denumirea speciei contine indicii valoroase privind aspectul plantei, al florilor, locul de provenienta, numele descoperitorului, etc. Puteti gasi pe net dictionare de botanica latina sau puteti consulta/achizitiona lucrareaEtymological dictionary of succulent plant names Eggli, Urs, Newton, Leonard E., 2004, Ed. Springer.

O anumita dificultate o creeaza acordul necesar in limba latina dintre numele genului si numele speciei, unele genuri fiind feminine si altele masculine ! Va puteti lamuri pe site-ul autoritatii care stabileste regulile de numire a plantelor, International Code of Botanical Nomenclature (ICBN).

De obicei, botanistii care descriu pentru prima data o specie, depun un specimen (pastrat uscat sau conservat) in colectiile unei autoritati botanice recunoscuta (ex: Muzeul de Istorie Naturala din Londra). Acesta este un „Holotip„, un referential care poate fi consultat si ulterior daca sunt necesare completari ale descrierii, etc.

In plus, pentru a asigura o relevanta maxima a caracteristicilor unei plante in relatie cu zona unde a fost descoperita, la finalul numelui unei plante putem gasi numarul de colectare si initialele colectorului – care asigura un sistem de indecsi precizand  locatia de unde provine planta, data colectarii, altitudinea si observatii speciale ale colectorului. Acest sistem asigura o mai mare credibilitate, pentru ca in trecut au exista destule cazuri de erori si confuzii intre denumirea/denumirile unei plante si aspectul plantei.
Urmand acest link veti gasi cea mai completa baza de date a numerelor de colectare si a autorilor acestora: http://ralph.cs.cf.ac.uk/Cacti/finder.html, foarte util cand veti comanda plante sau seminte de la producatori internationali.

Spuneam ca in decursul timpului au aparut multe controverse in clasificarea cactusilor, din cauze legate de:
– lipsa de comunicare intre botanistii secolelor trecute;
– lipsa unui sistem de clasificare al genurilor unic recunoscut;
– modificarea in timp a criteriilor dupa care se clasifica taxonii;
– interesele comerciale ale producatorilor de cactusi.

Din aceste motive, diversi autori au sistematizat cactusii in sisteme de clasificare destul de diferite, in functie de accesul la informatii, de caracteristicile utilizate ca referential, de numarul speciilor cunoscute la un moment dat, etc.
Un foarte bun articol pe aceasta tema il gasim pe site-ul ACC Aztekium fiind tradus de dl. Ioan Nevezi din revista maghiara Kaktusz-Világ (tradus la randul lui din surse germane – daca nu ma insel).
Citez cateva fragmente privind autorii celor mai importante clasificari:

• „Nathaniel Lord Britton si Iosef Nelson Rose au început să studieze familia cactuşilor în 1904 cu sprijinul material al Institutului Carnegie. Au explorat cele mai cunoscute zone cu populaţii de cactuşi din cele doua Americi şi au vizitat cele mai importante ierbarii din Europa. Rezultatul acestor vizite a fost monografia „The Cactaceae” în patru volume, publicata la Washington între 1919 şi 1923. Acestă lucrare poate fi considerată drept piatră de temelie în sistematica cactuşilor. Au descoperit şi descris un număr mare de taxoni – 1235 de specii grupate in 124 de genuri .”

• „Curt Backeberg a început studiul locurilor de baştină al catuşilor în 1929, abordând această temă din punctul de vedere al amatorului. Ulterior ca administrator al mai multor colecţi mari va acumula cunoştinţe vaste în domeniu. Bazele sistematicii sale le prezintă în 1942, pe care ulterior le prelucrează în lucarea „Die Cactaceae” publicat între 1958-1962, şi le sistematizează in „Kakteenlexicon” editat în 1966. Principiul de bază al sistematicii realizate de el este o continuare a lucrării lui Berger cu care, în ultimii ani de viaţă al acestuia, a avut legături personale. A aplicat şi principiile lui Britton şi Rose despre genurile mici şi astfel a lărgit familia cactuşilor la 233 de genuri şi peste 3000 de taxoni.”

• „Botanistul austriac Franz Buxbaum a început să studieze cactuşii în aceeaşi perioadă cu Backeberg şi înainte de cel de-al doilea război mondial a avut deja lucrări publicate în domeniu. Sistematica alcătuită de el se bazează pe studiul şi observaţiile asupra florilor şi seminţelor. Lucrarea sa de bază apare în 1956, „Pflanzenfamilie der Kakteen” (Endler & Buxbaum). După moartea lui I.Endler, lucrarea mai apare de două ori, a treia ediţie din 1974 fiind cea mai modernă sistematică a cactuşilor, fiind completată cu observaţii noi. Împărţirea realizată de el stă la baza concepţiilor sistematice actuale. Şi-a apărat permanent lucrările realizate faţă de ale lui Backeberg, în multe cazuri utilizând metode neconvenţionale. O nouă ediţii a sistematicii lui Buxbaum, lărgită pe genuri ulterior descoperite, puţin modificată de cea originală, a fost editată de A.C. Gibson şi P.S. Nobel în 1986;

„David R. Hunt a preluat realizarea sistematicii cactuşilor în volumul al doilea a lui I. Hutchinson „Genera of Flowering Plants” realizată în 1974. Sistematica realizată de el a fost antagonică faţă de cele realizate de Backeberg şi Buxbaum, considerate mult prea complicate. Drept bază de pornire a folosit sistematica realizată de Britton şi Rose cu unele modificări.”

David Hunt valideaza 1.816 de taxoni grupati in 124 de genuri, find un reprezentant al „lumpers„-ilor (curentul celor care au redus numarul speciilor considerate valide prin eliminarea celor considerate sinonime – chiar in conditiile in care speciile eliminate aveau diverse particularitati – considerate urmare fireasca a conditiilor si zonei de cultura) aflati in opozitie cu „splitters„, cei care prefera sistemul de clasificare detaliat, ramasi fideli clasificarii Backeberg.

Clasificarea lui Hunt castiga teren in randul colectionarilor, fiind utilizata si de CITES (Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice ale faunei şi florei)- acolo unde cateva specii rare de cactusi sunt prezente in Anexa 1 – comertul cu exemplare salbatice fiind interzis total, iar toate celelalte specii de cactusi sunt trecute in Anexa 2, comertul cu exemplare salbatice fiind permis in baza unor autorizatii speciale (certificat CITES).

Ultima lucrare enciclopedica a cactusilor a fost publicata in anul 2006 de catre Hunt cu sprijinul editorial al lui Nigel Taylor si Graham Charles, cuprinzand doua volume, unul in format text care cuprinde descrierea speciilor oficial recunoscute si unul cuprinzand imagini ale plantelor descrise, mare parte fotografiate in natura (peste 2500 de fotografii color). De remarcat ca aceasta lucrare desfiinteaza „varietatea (var.)” ca si clasificare sub-gen – lasand numai „subspecia (ssp.) !

Pana cand un alt autor nu va veni cu o clasificare „nec plus ultra” bazata pe analize genetice, parerea mea este sa folosim clasificarea Hunt, in concordanta cu tendintele actuale.
Pentru aceasta imi propun sa va prezint in mai multe articole clasificarea fiecarui gen conform The New Cactus Lexicon 2006.

La finalul acestui articol as vrea sa va avertizez ca nu trebuie sa faceti o obsesie din stabilirea denumirii corecte, mai importanta este cultura plantei in sine. Cea mai comuna planta crescuta corect si in plina sanatate poate impresiona mai mult decat raritati nemaivazute.
Determinarea denumirii corecte poate fi o fata morgana, asta din mai multe motive, dintre care enumar:
– pana si marii specialisti pot avea pareri diferite privind incadrarea unei plante;
– exista o variabilitate naturala a aspectului unei plante, atat „in situ” cat si la cultivatori; Planta pe care o detineti are mari sanse sa nu fie 100% caracteristica speciei tip, putin producatori asigura o polenizare controlata, cu atat mai mult daca planta provine de la colectionari amatori;
– netul, ca sursa de informatie, are si beneficii dar ascunde si capcane, determinari gresite. De aceea, consultati mai multe surse, pe cat posibil consacrate, pentru a obtine o confirmare din mai multe surse credibile.

Dupa stabilirea denumirii corecte a unei plante, puteti confectiona etichete din polistiren (de la jaluzelele chinezesti !) pe care sa marcati (cu creionul, cernelurile se sterg in timp !) alaturi de nume si alte informatii relevante, cum sunt originea plantei, anul intrarii in colectie, culoarea florilor, etc.

Spor la treaba !

Posted 20 Noiembrie 2010 by Liviutz in Ghid C&S

Tagged with , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s