Archive for Ianuarie 2011

Alexandru Ioan Cuza si Unirea din 1859   Leave a comment

Mica Unire” a Moldovei cu Tara Romaneasca din  anul 1859 a constituit primul moment de exceptionala concentrare a vointei romanilor, beneficiind de o generatie providentiala de oameni de cultura si de stat, care actionand in pofida presiunilor nenumarate contrare Unirii, au reusit sa impuna un ideal national. Pot fi ei comparati cu politicienii post-decembristi, exista printre ei macar unul pentru care puteti sa bagati mana in foc ca este cinstit 100% si ca este manat de sentimente nationale ?

Principatele unite in 1859. Credit: wikipedia.org

Sa memoram cateva momente din drumul anevoios al Unirii:

–         In 1842 domnitorii celor doua tari initiaza un proiect de unificare al măsurilor şi greutăţilor;

–         In septembrie 1845, cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focşani, lângă borna de hotar, naş de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza;

–         La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desfiinţând Vama din Focşani;

–         Din 1850, Partida Nationala face lobby intensiv în emigraţie, îndeosebi în Franţa lui Napoleon al III-lea;

–         18-30 martie 1856, Tratatul de pace de la Paris prevedea intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa Unirii ;

–         Daca in Tara Romaneasca politicienii erau mai toti favorabili Uniri, in Moldova, Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivând prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

–         La 19 iulie 1857, având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria şi Turcia, precum şi pe cel al caimacamului (locţiitorului domnesc) Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei, separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova prin falsificarea listelor electorale !

–         Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. Cu ajutorul lui Costache Negri, scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient”, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, a refuzat sa anuleze alegerile, ceilalţi supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia şi Regatul Sardiniei) au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august 1857 !.

–         Tensiunile dintre Anglia si Austria pe de-o parte (care încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri), şi celelalte state participante la Tratatul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august 1857) dintre Napoleon III şi Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente);

–         Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate prin Rezolutiile de la 7 si 9 octombrie 1857;

–         Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris, care stabilea:

  • Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
  • Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
  • Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală Legislativa de la Focşani, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Armata;
  • Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, libertatea individuală);

–         La 5/17 ianuarie 1859, in Moldova a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale„.

–         Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. In aceste conditii, la 24 ianuarie 1859 Adunarea a votat in unanimitate alegerea lui Alexandru I. Cuza.

–         In acest moment, cea mai stringentă problemă era recunoaşterea internaţională a alegerilor celor doua principate. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre.

–         Alexandru I. Cuza răspunde energic, mobilizand la 20 aprilie, la Floreşti, armata moldo-munteană spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7 septembrie 1859), să recunoască, la rândul lor, dubla alegere.

–         Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, trecand peste unele hotărâri separatiste adoptate prin Convenţia de la Paris si incepand un lung sir de reforme de modernizare ale tanarului stat;

–         La urmatoarea convocare a sedintei Conventiei de la Paris, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia se declara de acord cu unirea deplină, dar cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861, firmanul Unirii era prezentat de Inalta Poarta dar în condiţii considerate inacceptabile în ţară.

–         Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La finalul Conferinţei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la condiţiile anterior solicitate, doar Austria păstrându-şi vechea poziţie.

–         Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România !

Credit: wikipedia.org

ALEXANDRU IOAN CUZA

Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în judeţul Fălciu) şi al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova şi Ţara Românească au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Ţara Românească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în Divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat ca domnitor în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire – în defavoarea unui prinţ străin. Si totusi, domnia lui Cuza era percepută ca o solutie pasageră, solutia ideala fiind un domn strain care sa fie sustinut de marile puteri europene.

Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863 – fiind preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafaţa agricolă şi forestieră a Ţării Româneşti şi a Moldovei) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864) !. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil şi Codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

Palatul domnesc de la Ruginoasa

Cuza începe să fie suspectat de sustinatorii sai liberalii radicali că ar intenţiona să instituie un regim personal. Acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii” (liberali-conservatori), hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului in conditii modeste la Paris, Viena şi Wiesbaden. Anul 1867 ii trimite o scrisoare principelui Carol I dorind sa se intoarca in tara ca simplu cetatean, dar, Carol I nu l-a primit. Cuza i-a solicitat apoi sprijin imparatului Naloleon al III-lea de a interveni la autoritatile romane, dar a fost tratat cu acelasi refuz categoric.

De Anul Nou – 1 ianuarie 1870, Cuza a primit vizita unui grup de studenti romani in frunte cu Mihai Eminescu, care ii aduceau omagiul lor. Dovezile de pretuire ale romanilor devin din ce in ce mai numeroase. In 1870 este ales in lipsa deputat de Mehedinti si senator de Turnu Severin, dar Cuza nu a dorit sa fie la originea unor probleme care sa subrezeasca pozitia Romaniei in complicatul context strategic european.

Sfarsitul prematur al vietii sale este cauzat de excesul de tutun, de cafea neagra si de noptile pierdute la jocul de carti. El suferea de astm . La suferinta pulmonara s-au adaugat cele hepatice si ale inimii. Moartea a fost pricinuita de un anevrism al aortei, care i-a produs o puternica hemoragie interna. Alexandru Ioan Cuza a murit in ziua de 3 mai 1873 la ora unu si jumatate noaptea, la hotelul Europa din Heidelberg, la varsta de 53 de ani.  Fostul domnitor, Mihail Sturza i-a asigurat pentru slujba religioasa un preot din Baden-Bade, iar la 15 mai 1873 sicriul cu ramasitele pamantesti a sosit in tara. A fost inmormantat la Ruginoasa langa biserica, la 17 mai 1873, conform dorinţei sale. După cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Sursa: wikipedia.org

Posted 24 Ianuarie 2011 by Liviutz in Si altele..

Tagged with ,

Retrospectiva 2010 C&S (7)   Leave a comment



Posted 22 Ianuarie 2011 by Liviutz in Ghid C&S

Tagged with , , ,

Creatorul din spatiu   Leave a comment

Va amintiti ca una din ipotezele privind aparitia vietii pe Terra presupunea ca aceasta a provenit din Spatiu. Iata ca unul din ultimele rapoarte ale cercetatorilor de la NASA (Goddard Space Flight Center) aduce un argument in aceasta directie, dar mai mult in „spiritul” acestei teorii – nu in „litera” ei, „caramizile” vietii au provenit din Spatiu – nu viata insasi !

Pentru a intelege semnificatia noii descoperiri , reiau cateva notiuni prezentate si intr-un articol precedent in care vorbeam de aparitia vietii pe Terra:

Structura 3D a proteinelor. Credit: http://www.wikipedia.org

  • Organismul fiintelor de pe planeta noastra este compus din apa si proteine (foarte multe tipuri);
  • Proteinele sunt molecule foarte complexe (polimeri) formate din compusi organici mai simpli, numiti aminoacizi;
  • Proteinele -caramizile vietii – sunt constituite  din combinatii a numai 20 de tipuri de aminoacizi ! Aceştia sunt: alanină, valină, leucină, izoleucină, prolină, triptofan, fenilalanină, metionină, glicocol, serină, treonină, tirozină, asparagină, glutamină, cisteină, acid aspartic, acid glutamic, arginină, lisină, histidină;
  • Aminoacizi trebuie vizualizati ca niste piese LEGO, structura lor chimica stabilind forma lor, fiecare forma avand proprietati fizico-chimice diferite ! Sunt compusi chimici organici bazati pe atomul de Carbon, element care are o exceptionala capacitate de a forma legaturi cu alte elemente – chimistii cunoscand peste zece milioane de tipuri de compuşi chimici diferiţi ai Carbonului!
  • Molecula unui aminoacid (ca si a multor altor compusi organici) are o structura spatiala care permite structuri alternative fata de poziţia legaturilor  funcţionale amino şi carboxil, versiunile alternative notandu-se cu literele greceşti „α“, „β“, „γ“, „δ“, „ε“, etc, fiind α dacă grupările amino şi carboxil se leagă de acelaşi atom de carbon, β dacă grupările amino şi carboxil se leagă la 2 atomi de carbon alăturaţi, daca se leaga la 3 atomi alaturati se va numi γ, etc;
  • Si totusi, dintre atatea posibilitati, aminoacizii naturali sunt toti α !si aici facem legatura cu noul studiu NASA !

Avand in vedere ca structura spatiala a aminoacizilor permite o simetrie in oglinda fata de legatura celor 2 atomi de carbon centrali (de stanga sau de dreapta), studiile de pana acum au remarcat ca aminoacizii constituenti ai organismelor vii intra in combinatii numai in pozitia cu simetrie de stanga ! Nu s-a gasit pana acum o motivatie fiziologica a acestei preferinte – aminoacizii cu simetrie de dreapta ar trebui sa functioneze la fel de bine (situatia este cumva similara uneia din dilemele Big-Bangului, la un moment dat ar fi trebuit sa se creeze atat materie si antimaterie in cantitati egale, dar dintr-un motiv inca obscur, in Universul cunoscut predomina materia !).

In urma analizei unor meteoriti cu continut bogat de carbon, in 2009 s-a descoperit prezenta unuia din aminoacizii „vitali” – valina. Aprofundand cercetarile, s-a remarcat ca predomina cantitativ valina cu simetrie de stanga – si mai ales in meteoritii prezentand urme de apa fierbinte ! Studiile au fost reluate si pentru alti meteoriti din aceeasi clasa – concluziile au fost similare – predomina valina cu simetrie de stanga, intocmai ca si in fiintele vii de pe Terra !

Se stie ca in perioada formarii Sistemului Solar, planeta noastra a fost bombardata cu meteoriti, dintre care unii au adus cu ei aminoacizii necesari aparitiei vietii – fara sa se poata afirma cu siguranta ca aceasta a stat la baza aparitiei vietii pe Terra, dar in orice caz, aceasta devine o ipoteza probabila !

Se pune problema identificarii cauzei predominarii aminoacizilor cu simetrie de stanga in meteoritii analizati:

Simetria moleculei valinei. Credit: http://www.nasa.gov

  • pentru ca predominanta variantei cu simetrie de stanga a valinei era mai mare in meteoritii purtand urme de apa fierbinte decat la ceilalti, o ipoteza ar fi ca apa in forma lichida este un factor favorizant;
  • o alta ipoteza ar fi tipul si intensitatea radiatiilor cosmice suportate de meteoritii carbonici in etapa crearii Sistemului Solar, conditii care ar putea fi tipice, in alte zone cosmice balanta putand sa atarne in favoarea formei cu simetrie de dreapta;
  • problema se pune si invers, adica descoperirea motivului distrugerii versiunii cu simetrie de dreapta – astfel incat cea cu simetrie de stanga sa devina predominanta, mai ales ca s-a observat ca acolo unde s-a constatat un dezechilibru mare intre cele doua forme ale valinei (in favoarea celei cu simetrie de stanga), s-au constatat si concentratiile cele mai mici ale valinei !

Descoperirea motivului exact al acestei tendinte naturale ramane in atentia cercetatorilor de la NASA, elucidarea lui ar putea raspunde si la intrebarea daca acele cauze au actionat numai asupra meteoritilor (deci caramizile vietii au fost aduse exclusiv de meteoriti) sau au actionat si pe Terra – si atunci problema ramane deschisa…

Sursa: NASA Goddard. Membrii echipei de cercetatori: Glavin, Dworkin, Dr. Michael Callahan, Dr. Jamie Elsila.

Posted 20 Ianuarie 2011 by Liviutz in Stiinta

Tagged with , , , ,

Flori de bruma   Leave a comment

Sunt din ce in ce mai fascinat de suculentele „hardy” – care rezista peste iarna, fie ele indigene sau din lumea larga. Pe langa frumusetea lor, dau parca si o lectie de viata, la nevoie trebuie sa strangi din dinti si sa rezisti vicisitudinilor – caci iar va veni primavara…

Posted 19 Ianuarie 2011 by Liviutz in Ghid C&S

Tagged with , , ,

Eminescu – Omul, ziaristul, amantul (3)   Leave a comment

Eminescu – AMANTUL

Veronica Micle (n. Campeanu) se naste in 1850, ca si Eminescu. „Ingerul blond” vine la Iasi, cu mama sa, din Nasaudul ardelean dupa ce tatal ei primise doua gloante in piept (luptase sub steagul lui Avram Iancu).

După cursurile primare Veronica se înscrie la Şcoala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alţii, Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, viitorul ei soţ, atunci în vârstă de 43 de ani.

In conditiile in care mama sa avea venituri  foarte mici, la 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ştefan Micle, aceasta devenind „doamna Micle” la numai 14 ani – sotul sau fiind cu 30 de ani mai in varsta. La data căsătoriei Ştefan Micle era profesor universitar, mai târziu devenind rector al Universităţii din Iaşi. În anul 1866 se naşte primul copil al soţilor Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naşte Virginia Livia, alintată „Fluture”.

Frumoasa, spirituala, cultivata, Veronica devine o femeie plina de poezie si mister, romantica si provocatoare. În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui în Iaşi până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă. Din amintirile lui Slavici ştim că după stabilirea la Iaşi în 1874, Eminescu frecventeaza salonul literar al Veronicăi. In primii 2 ani relatia este platonica, cea care a decis sa schimbe lucrurile este Veronica. La 6 Februarie 1876, pe cand sotul ei Ştefan Micle lipsea din Iaşi, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate şi l-a lăsat să o strângă în braţe. Urmeaza 6 luni de frământări continue, ocazie cu care Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său. In cele din urma, Eminescu pare ca reuşeşte să se desprindă din vraja ei şi scrie în poezia „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”.

Tot in 1876, dupa o vizita la Bucuresti, Eminescu se împrieteneste cu nepoata lui Maiorescu, poeta Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.

Veronica preia din nou inţiativa şi reuşeşte să îl recucereasca oferindu-i ceea ce până atunci îi refuzase. Dovada este scrisoarea de dragoste a lui Eminescu din 30 august 1876, vreme la care Veronica era inca casatorita cu profesorul Micle.

Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotăreşte să se mute la Bucureşti în octombrie 1877, devenind redactor la Timpul. Creste pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lectii de limba română si-i oferă în manuscris poezia „Atât de fragedă”. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epoca Eminescu” .

După moartea lui Ştefan Micle din 4 august 1879, legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conţine explicaţiile pentru comportarea ei de până atunci: „Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei fiind o compensaţie pentru copilăria ei sacrificată (casatoria la doar 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

Eminescu face publica intentia de a se casatori cu Veronica, lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească – niciunul dintre ei neavand o situatie materiala sigura. In plus, Maiorescu si alti colegi junimisti nu incurajeaza o astfel de casatorie, temandu-se ca scanteia geniului eminescian s-ar putea stinge in confortul caminului conjugal.

In perioada urmatoare rolurile se schimba, Veronica aflata la Iasi ii trimite numeroase scrisori in care se plange ca n-o mai viziteaza, ca ii scrie rar, ca scrisorile sunt prea scurte si ca o neglijeaza, amenintand cu despartirea. Eminescu raspunde in cateva randuri motivand ca este „bolnav si obosit”, iar cand Veronica ii cere ultimativ sa spuna cum vede viitorul lor, Eminescu ii raspunde ca unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziţie cât de cât asigurată”. Exista referinte si privind o marturisire a Virginiei Micle, precum ca in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, nascut mort. Este momentul in care intervine prima ruptura intre cei doi.  Mite Kremnitz , nepoata lui Maiorescu afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o anumita doamna Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil în poeziile pe care le scrie si pe care le citeste la întâlnirile literare saptamânale.

Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeaşi eleganţă, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, sunt pline de ameninţări şi de reproşuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declaraţii de dragoste şi încearcă să obţină de la el un semn cât de mic de atenţie.

La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la Bucureşti unde se întâlneşte cu Eminescu şi reuşeşte să-i redeştepte iubirea. Ea îi stârneşte gelozia faţă de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă, Eminescu chiar bruscandu-l pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă, dar ulterior recunoaste ca totul s-a produs ca urmare a greselilor lui, pe care incearca sa le indrepte in relatia cu Veronica.

Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Revine intentia celor doi de a se casatori, dar nici de aceasta data visul lor nu se poate infaptui. Veronica a manifestat de data asta mai multă reţinere în a-l ameninţa cu despărţirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele şi pretenţiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaşte chiar ea că în felul acesta încerca să-l ţină lângă ea. A doua ruptura se produce în cursul lunii august 1882, din aceleaşi motive ca şi cea anterioară, Eminescu fiind absorbit de munca la Timpul, in acelasi timp fiind ros de boala si trecand prin stari depresive.

Odata cu declansarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii Veronicai Micle nu inceteaza, ba chiar gasesc de cuviinta (ca Iacob Negruzzi) sa insinueze murdar („vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferenta pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter”). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insanatosire a lui Eminescu, ii readuce pe cei doi in Copou, pe urmele iubirii de odinioara.

In 1886, o gasim pe Veronica in Bucuresti, unde se mutase, obligata de studiile de Conservator ale Valeriei. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de nestearsa dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887„. „Si te iubesc ca si atunce/ Cu tot avantu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o da trecutul amintirii.”

In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, staruind pe langa Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta – care il ingrijise cu devotament in ultimii doi ani, o detesta si o defaimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a „Balaucai” e considerata un blestem („balauca”, „berecheta”, „indracita”, „cu o droaie de nespalati” dupa ea).

La sfarsitul anului 1888, Veronica Micle e din nou la Botosani, langa poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, cand evolutia bolii se dovedea ireversibila, Veronica Micle ii raspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sanatatii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsa de simtire si de umanitate fata de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, va marturisesc sincer, nu pot sa-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendida epoca a vietii sale intelectuale. Si asa sunt fara nici o lege si fara nici un Dumnezeu, sa-mi ramaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) a fost intrupat in fiinta lui Eminescu„.

Moartea poetului, in dimineata de 15 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Sutu, o gaseste pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia „Raze de luna”, ce apare in cotidianul „Romania” din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu.

La 3 august 1889, la 39 de ani, Veronica Micle se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec, unde se retrasese dupa moartea lui Eminescu. Numai cateva luni mai tarziu, la 31 decembrie 1889, se stinge in urma unui atac cerebral si prietenul lui Eminescu, Ion Creanga (52 de ani).

Aici puteti citi o parte din corespundenta dintre Eminescu si Veronica Micle: http://ro.wikisource.org/wiki/Coresponden%C5%A3%C4%83_Mihai_Eminescu_-_Veronica_Micle.

Aici cititi si alte scrisori, in care Eminescu isi alinta iubita numind-o „Momotelule” sau „Moti”:

http://www.realitatea.net/mai-momotelule-te-as-acoperi-toata-cu-sarutari-eminescu-si-veronica-micle-scrisori-inedite_1090972.html

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iata si o fotografie inedita in care apare Eminescu si Veronica Micle alaturi de actori ai Teatrului National in anul 1888:

Eminescu este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle. Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt Caragiale (în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt) şi actorul Ştefan Iulian (cu melonul în mâna stângă). Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlahuţă.

Fotografia este făcută în 1888, pe malul Dâmboviţei. În fundal se vede Hanul lui Manuc.

Puteti cititi povestea fotografiei pe www.certitudinea.ro.

Surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Veronica_Micle, http://www.mihaieminescu.eu/ , http://www.mihaieminescu.ro/, http://www.mihai-eminescu.net/, http://www.certitudinea.ro

Mondial- Atat de frageda

Eminescu – Omul, ziaristul, amantul (2)   Leave a comment

Eminescu – ZIARISTUL

V-ati intrebat vreodata ce meserie a avut Eminescu ? Pe langa profesiile practicate pe perioada scurte pentru a se intretine (copist, actor, bibliotecar, revizor – ba chiar si hamal in port !), Eminescu a fost pentru multi ani ziarist, un ziarist nationalist inflacarat, competent, inspirat si redutabil pentru inamicii politici (in special liberalii din acea vreme). Din poezie n-a castigat mai nimic, in timpul vietii publicand numai 23 de poezii !

Eminescu devine ziarist in 1876 si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la sfarsitul vietii. Este numit redactor al partii „neoficiale” a ziarului Curierul de Iasi cu începere din 19 mai si îsi schimba statutul profesional oficial în ziarist profesionist,  ocupatie care convenea personalitatii sale furtunoase.
Foaie guvernamentala, Curierul de Iasi începe sa apara în 31 martie 1868, cu o periodicitate neregulata.  „Partii neoficiale” i se rezerva initial o singura pagina. Eminescu publica aici informatii din razboiul din Balcani, cronici despre viata culturala ieseana, prezentari de carti si ziare. In scurt timp, pagina „neoficiala” ia aspect de publicatie enciclopedica.

In 1877 publica aici atat poezii cat si stiri, indeosebi privind situatia de pe front. Scrie articolul „O recenziune…” publicat în Convorbiri literare în 1 august – polemizand cu G. Zotu în apararea „Logicii lui Maiorescu”, acuzat de plagiat, polemica pe care o continua cu „Observatii critice”, articol publicat în Curierul de Iasi (12 august),  reprodus si în Timpul în 6, 7, 8 septembrie. Aceasta polemica anticipeaza plecarea lui la Bucurest, în 25-26 octombrie parasind redactia Curierului de Iasi;

In perioada 27 octombrie-4 noiembrie incepe activitatea ca redactor la Timpul, cotidianul bucurestean întemeiat în 15 martie 1876 -organ de presa al Partidului Conservator.

Publica în Timpul în 11, 13, 14, 18, 21 si 23 decembrie „Icoane vechi si icoane noua”, studiu privind tezele sale social-politice;

Publica în Timpul în 3, 4, 7, 8, 10 si 14 martie „Basarabia, studiu istoric” o campania de presa contra politicii anexioniste a imperiului tarist privind aceasta provincie româneasca.

Este scos din redactia Timpului pentru orientarea politica agresiva pe care o da ziarului. Trimis la Floresti, în Oltenia, la mosia lui N. Mandrea, unde ramâne din mai si pâna în iulie;

I. A. Cantacuzino, redactorul sef al ziarului Timpului îi cere lui Maiorescu într-o scrisoare din 19 octombrie sa intervina pe lânga Eminescu ca sa revina in redactie, ceea ce acesta si face.

In 1879 deschide în 18 aprilie campania de presa în afacerea Warszawsky si denunta într-o suita de articole abuzurile în rechizitiile facute în timpul Razboiului de Independenta sub patronajul guvernului liberal si ruinarea taranimii.
Publica studiul „Cestiunea evreiasca” în 24 mai si 12, 13 si 21 iunie- cercetare economica privind impactul activitatilor negustorilor evrei sustinuta cu date statistice.

Angajeaza Timpul în 25 octombrie în dezbaterea publica privind rascumpararea cailor ferate-demonstreaza într-o suita de articole ca se opera o afacere oneroasa pentru statul român.

In 1880 are loc sedinta de constituire a Clubului politic conservator sub presedintia lui Costache Epureanu si Theodor Rosetti, fara participarea lui T. Maiorescu, P. P. Carp si G. Gr. Cantacuzino, pe motiv ca Programul cuprindea numai generalitati. Clubul politic preia si ziarul Timpul si îl numeste pe Eminescu redactor-sef. Deschide campania de presa în 5 august în chestiunea dunareana. Este cea mai lunga campanie de presa din activitatea sa publicistica în apararea suveranitatii nationale.

Maiorescu publica la sfârsitul lui decembrie în revista Deutsche Revue un nou program al Partidului Conservator, „Zur politichen Lage Rumäniens”. Eminescu îl traduce si îl publica în Timpul în 31 decembrie cu titlul, „Despre situatia politica a României”.

In 1881 la 4 ianuarie publica articolul „Patologia societatii noastre” – examinand ca un clinician starea societatii românesti. Comenteaza în doua articole din 8 si 12 februarie proiectul lui Vasile Conta privind reforma învatamântului. Respinge propunerea de scoatere a studiului limbilor clasice din programele scolare.

Conducerea Partidului Conservator discuta în 22 noiembrie despre apropierea unor membri marcanti ai sai de Partidul Liberal care primesc si functii în guvernarea liberala. Intra în conflict direct cu conducerea Partidului Conservator si îi numeste „saltimbanci politici” pe cei care îsi abandoneaza principiile conservatoare.

Publica în Convorbiri literare poeziile „Scrisoarea I” (1 februarie), „Scrisoarea II”(1 aprilie), „Scrisoarea III”(1 mai), „Scrisoarea IV” (1 septembrie). „Scrisoarea V” se publica postum în 1890. Contemporanii vad în Scrisori un pamflet antiliberal.

La inceputul anului 1882 este înlocuit la conducerea ziarului Timpul, unde vine ca redactor-sef Grigore G. Paucescu; ramâne redactor pentru partea politica, cu obligatia sa dea trei articole pe saptamâna.

Paraseste sedinta „Junimii” bucurestene din 17 noiembrie, în semn de protest pentru prezenta lui Al. Candiano-Popescu, participant la detronarea lui Al. I. Cuza – asupra acestei chestiuni insistand în repetate rânduri în publicistica sa.

In 1882, poetul ii marturisea intr-o scrisoare Veronicai Micle: “TIMPUL acesta m-a stricat in realitate cu toata lumea. Sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania…Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”.

In 1883 pleaca la Iasi ca delegat al ziarului Timpul, în 3 iunie sa asiste la festivitatea dezvelirii statuei lui Stefan cel Mare. Duce poezia „Doina”, însa nu o citeste în fata publicului.
Publica în 15 iunie articolul „Mai lesne se torc” – criticand politica guvernelor ungare de maghiarizare a toponomiei si onomasticii românesti.
In 28 iunie este declarat alienat mintal si internat la „Institutul Caritatea” al doctorului Alexandru Sutu pentru „îngrijiri speciale”. Cu plecarea lui Mihai Eminescu din redactie înceta si epoca de glorie a cotidianului bucurestean.

In 1887 isi reia activitatea publicistica în 13 noiembrie, cu articolul „Iconarii d-lui Beldiman”, publicat în România libera, organul de presa al gruparii junimiste din Partidul Conservator; publica un nou articol, „Iar iconarii”, în 20 noiembrie- privind propaganda religioasa, prin icoane.

Fondatorii ziarului Fântâna Blanduziei îl cheama în 4 decembrie sa deschida publicatia lor. Publica articolul „Fântâna Blanduziei”, ca editorial programatic, cu aprecieri asupra filozofiei germane si vietii politice europene.

In 11 decembrie apare editorialul „Fond si forma, pledoarie pentru reforme cuprinzatoare în sprijinul populatiei productive – scris sub impresia rascoalei taranesti din martie iunie 1888, iar în 25 decembrie articolul „1888, privire retrospectiva asupra vietii politice din Europa”.

La 1 ianuarie 1889 publica în Fântâna Blanduziei articolul „Ziua de mâine”, profesiune de credinta în mentinerea pacii în Europa. Cu acest articol se încheie activitatea sa ziaristica începuta în 1870.

Este internat în 2 februarie în Spitalul Marcuta, de unde este transferat la „Institutul Caritatea”. Incep în 8 aprilie formalitatile pentru acordarea pensiei viagere. Este prea târziu. Inceteaza din viata la „Institutul Caritatea” în 15 iunie.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––
Stefan Petrache – Ce te legeni

Eminescu – Omul, ziaristul, amantul (1)   Leave a comment

Astazi aniversam ziua de nastere a marelui poet romantic Mihai Eminescu.  Sunt convins ca se cunosc multe despre  poetul Eminescu, dar as vrea sa insist pe cunoasterea OMULUI Eminescu, pentru a sublinia ideea ca personalitatile trebuie  judecate dupa realizarile lor pentru posteritate si Neam, nu pentru viata lor particulara. Si asta nu pentru ca viata lui Eminescu ar fi in vreun fel reprobabila – dimpotriva, pe langa geniu poetic, este fara tagada si un mare patriot, luptand consecvent pana la sfarsit pentru opiniile sale politice pro-romanesti – dar plateste un pret greu atat saraciei in care se zbate cat si, mai apoi, nivelului scazut al cunostintelor medicale specifice acelor vremuri.  In ceea ce priveste viata lui amoroasa, il citez pe Terentiu:  „Om sunt şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin” !

Incepem prin a parcurge elemente biografice privind viata poetului, urmand ca in zilele urmatoare sa trecem in revista cariera jurnalistica si apoi, relatia sa cu Veronica Micle.  Mentionez ca am utilizat surse de pe net – pe care am sa le indic la final – neavand ca merit personal decat compilarea lor intr-o forma care sa-mi slujeasca demonstratiei – aluzie la criticile aduse post-mortem poetului Adrian Paunescu.

MIHAI EMINESCU – OMUL

Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani, fiind al saptelea din cei unsprezece copii ai familiei Gheorghe (Gheorghies) si Raluca Eminovici. Tatal avea rangul de caminar (perceptor) si muncise ca vechil pe mosia din Dumbraveni (Suceava).

1850-1856 Mihai îsi petrece copilaria la Botosani si calatoreste cu parintii la mosia Durnesti (luata în arenda), la Agafton, Bucecea, Catamaresti, Cucorani etc.

1856-1858 Copilaria la Ipotesti, alaturi de frati si surori. Mihai era înconjurat de patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie (acesta era prietenul de nazdravanii). Surorile Ruxandra si Maria au murit de copile. Mama sa, Raluca, mai naste patru prunci, dupa Mihai: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul încetând din viata la vârsta frageda.

1858-1860 Dupa ce învatase doua clase acasa (sau la un pension privat), severul caminar Gheorghies îl duce peste hotar, în Bucovina stapânita atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernauti. În pasaport, tatal declara ca Mihai de 8 ani are „parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita”. Clasele a III-a si a IV-a le urmeaza la Scoala primara greco-orientala „National-Hauptschule”. Locuieste la Aron Pumnul (profesor si revolutionar pasoptist ardelean), prieten cu tatal sau. Mihai învata binisor, dar programul militaresc si dorul de casa îl determina sa fuga, mergand pe jos, pâna la Ipotesti. Biciul usturator al caminarului îl obliga sa revina în capitala Bucovinei. In septembrie 1860, tatal îsi duce baietii la Cernauti, Mihai fiind înscris la „K.K. ober-Gymnasium” .

1860-1863 Frecventeaza gimnaziul. Rezultate bune în prima clasa („excelent” la româna, „foarte bine” la istorie), dar în clasa a II-a merge ca racul si, neglijând matematica si latina, ramâne repetent. Fuge iarasi la Ipotesti, peste granita, mai simte o data biciul tatalui, care-l duce legat la Cernauti. Repeta clasa a II-a gimnaziala, dar dupa Pasti (1863) nu mai apare înscris în cataloage.

1864 Atras de teatru, însoteste trupa Fanny Tardini-Vladicescu care soseste la Hotel Moldova din Cernauti. Este angajat ca sufleur si pleaca in turneu cu trupa la Brasov. Toamna este copist în administratia judetului Botosani, pâna în martie 1865.

1865-1866 Mihai primeste  o noua sansa:  sa-si continue  studiile liceale în particular, la Cernauti. Are grija de biblioteca lui Aron Pumnul, pe care o citeste din scoarta in scoarta. Dar în ianuarie, când numara 16 ani, e zguduit de moartea profesorului. Plânge în hohote, fiindca se stie, spiritual vorbind, era fiul adoptiv al ardeleanului. Seara, îi citeste colegului Stefanelii poema „La moartea lui Aron Pumnul”, compusa în acea zi. E prima creatie, publicata în brosura omagiala „Lacramioarele învataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul”, tiparita cu aceasta ocazie. Semna: „M. Eminoviciu, privatist”.

Intors la Ipotesti, adolescentul Mihai e coplesit de prima iubire. Se zice ca o chema Casandra Elena si era fiica lui Gheorghe Alupului. Ea era mai mare decât junele amorezat. Mai apoi, fiind departe, Mihai afla ca fata de 19 ani a fost luata de zburatorul, rapusa de dropica (hidropizie) si e înmormântata în tintirim. Trist, o evoca în „De-as avea”, „Din strainatate”, „Mortua est” (intitulata la început „Elena”), „Aveam o muza” ori „Floare albastra”.

Trimite poezia „De-as avea” revistei Familia, condusa de Iosif Vulcan, care o publica imediat (martie 1866), schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Calatoreste mai mult pe jos la Blaj („mica Roma”, despre care-i vorbise Pumnul). Cu ghetele rupte si o traista în spinare (cu niste carti si caiete în care adunase folclor), Mihai coboara de pe dealul Hula în „vatra românismului” – Blaj, încearca sa-si dea Bacalaureatul, dar nu-l ia, neavând conditii de învatatura. Fara bani, doarme într-un  fânar, îmbuca din piata prune cu pâine neagra si se scalda în Târnava (fiind un bun înotator). Banii de la Ipotesti nu-i vin la timp si pleaca la Sibiu, în cautarea fratelui sau Neculai, dar acesta plecase la Timisoara. La vremea strugurilor, este în mizerie, cu picioarele goale. Un teolog îi da niste ghete. Pasaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Rasinari (bunicul dinspre mama al poetului O. Goga) sa treaca clandestin granita austro-ungara spre tara sa, România, furisându-se prin munti. Strabate Oltenia si Muntenia, atras de Bucuresti.

1867-1869 Îl aflam la Giurgiu – hamal în port. Devine sufleur în trupa ambulanta a lui Iorgu Caragiale, mai apoi îl cunoaste pe nepotul acestuia, Ion Luca Caragiale. Împreuna cu trupa teatrala a lui Mihai Pascaly face un turneu la Lugoj, Sibiu, Arad, Oravita, Buzias. Se angajeaza, cu ajutorul acestuia, ca „sufleur II si copist” la Teatrul National din Bucuresti. Întreprinde un nou turneu, cu trupa Pascaly, la Galati, Iasi, Cernauti si Botosani, unde e retinut de tatal sau Gheorghies si trimis, toamna, la studii în strainatate. În septembrie, purcede cu fratele cel mare Serban la Praga, încercând sa se înscrie la Universitatea Carolina. Îsi face o fotografie, în atelierul pictorului-fotograf Jan Tomas, însa pleaca din acest oras. La 2 oct. îl aflam la Viena.

Eminescu la 19 ani

1869-1872 În capitala Imperiului Habsburgic figureaza ca student la Universitate. Neavând diploma de bacalaureat, e înscris ca „audient extraordinar” si nu ca „student ordinar”, precum ceilalti. Urmeaza cursuri de filosofie, drept, economie politica, limbi romanice, anatomie etc. In 1870 colaboreaza la revista Convorbiri literare din Iasi cu poezia „Venere si Madona”. Vara, I. Negruzzi îl gaseste la Viena, invitându-l sa se stabileasca în Iasi. O cunoaste la Viena (martie 1872) pe frumoasa doamna Veronica Micle, venita la un tratament.

1871, 15 august Participa la sarbatorirea a 400 de ani de la sfintirea mânastirii Putna, fiind unul dintre organizatori.

1872-1874 Paraseste Viena si vine, prin Botosani, la Iasi. La 1 septembrie citeste la sedinta Junimii poezia „Egipetul” si nuvela „Sarmanul Dionis”. Impresionati, membrii societatii decid sa-i acorde o importanta suma de bani pentru continuarea studiilor la Berlin. Titu Maiorescu îl voia „doctor în filozofie” si urmas al sau la catedra din Iasi. Se înscrie la Universitatea Humboldt din Berlin si frecventeaza iarasi cursuri diverse. Maiorescu îi trimite 100 de galbeni, ca sa-si ia doctoratul, însa Eminescu paraseste brusc Berlinul, renuntând la examene. Calatoreste cu trenul tocmai la Marea Baltica, la Königsberg, orasul marelui filozof Kant, cautând documente privind istoria românilor.

În plina vara 1874, descinde la Iasi, fara titlul de doctor în filozofie. Supararea lui Maiorescu va trece repede. Îi ofera postul de director al Bibliotecii Centrale, Eminescu depunând juramântul în fata rectorului Stefan Micle, sotul Veronicai. Este poftit în salonasul literar al V. Micle, din casa rectorului. Preda germana la Institutul Academic.

1875 Numit de Maiorescu revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, viziteaza multe scoli si face rapoarte detaliate. Se împrieteneste cu Ion Creanga.

1876, 15 august. Moare macinata de cancer „dulcea mama” Raluca, înmormântând-o la Ipotesti. Revenit la Iasi e, pâna în 1877, redactor la Curierul de Iasi (100 de lei lunar).

1876 Paraseste redactia, în urma unui conflict cu cei de la „foaia vitelor de pripas”. Totodata, pleaca din Iasi, unde statuse 4 ani si crease perlele din ciclul veronian: Fat-Frumos din tei, Calin, Lacul, Dorinta, Peste vârfuri s.a.

Eminescu la 28 ani

1877-1883 Redactor al ziarului conservator Timpul. Scrie Luceafarul, cele 5 Scrisori, Doina s.a. Munca epuizanta la articole si poezii, viata intima dezordonata, firea de boem – toate contribuie la darâmarea sa psihica. Se declanseaza boala (se pare ca este vorba de sifilis in stadiu tertiar, dar n-a ramas nicio dovada directa, niciun inscris medical). Are mari dureri de cap.

1883 Apar primele derapaje comportamentale. Vara, acasa la Maiorescu, Eminescu îi declara ca vrea sa învete albaneza si sa se calugareasca. Altadata, se duce la cafeneaua „Capsa”, scoate revolverul si racneste ca regele trebuie împuscat, pentru ca-i tine pe liberali în brate. Apoi se baricadeaza într-o baie publica, opt ore, lasând apa sa se reverse peste tot. Gardienii sparg usa si-i pun camasa de forta. Ajunge la casa de sanatate a dr. Sutu si Bucurestiul afla ca „D-l Eminescu a înnebunit”. Are 33 de ani si, pâna la moarte, va trai într-o agonie prelunga, prin spitale si ospicii. Vietuieste din mila publica, apoi dintr-o mica pensie viagera (250 lei lunar).

La 2 XI 1883 ajunge la Viena, însotit de prietenul Chibici-Râvneanu, fiind internat la Sanatoriul Ober-Döbling. Boala cunoaste o ameliorare. Apare prima editie a poeziilor lui Eminescu, îngrijita de Maiorescu.

1884-1885 Locuieste la Iasi, apoi calatoreste în Italia (cu Chibici). Apoi face bai la Liman, lânga Odesa.

1886 Este internat la ospiciul de la mânastirea Neamt, unde îl viziteaza Creanga.

1886-1888 Locuieste la Botosani, îngrijit de sora sa Harieta. În vara lui 1887, e dus la bai, la Hall, aproape de Insbruck.

1888, aprilie. Pleaca de la Botosani la Bucuresti, unde V. Micle îl ia pentru îngrijiri medicale.

1889, februarie. Simptomele se agraveaza din nou, este internat din nou la Sanatoriul dr. Sutu. Pietrele i se par diamante, frunzele bani. Se crede voievodul Matei Basarab.

1889, 15 iunie. Pacientul Petrea Poenarul îl loveste în cap cu o piatra trasa din prastie, poetul stingandu-se la ora 3 dimineata. Astazi se considera ca moartea sa e consecinta unei endocardite – urmare a intoxicatiei cu mercur continut de tratamentele aplicate – conform normelor vremii. Este înmormântat la cimitirul Bellu, cu onoruri nationale.

Eminescu la 35 ani

Boala lui Eminescu

Contemporanii (inclusiv sora sa Henrieta) banuiau ca Eminescu sufera de consecintele cerebrale produse de sifilis in stadiu avansat – ipoteza sustinuta ulterior si de G. Marinescu, G. Calinescu, Perpessicius etc, boala a carei remediu a fost descoperit abia in 1928 – odata cu penicilina. Medicii vremii l-au tratat de tulburari mentale si apoi dementa cu mijloacele vremii – injectii pe baza de mercur, desi se cunosteau efectele toxice colaterale ale acestora.

Lui Eminescu i s-a fãcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Raportul este nesemnat.

Autopsia evidentiazã “o degenerescentã grasã a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor plãci întinse si proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât si pe fata interioarã a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescentã granulo-grasoasã considerabilã”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cât si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.

Creierul lui Eminescu este uitat (?) pe fereastra, în soare si, dupã câteva zile de nefixare (neconservare), este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat.
In 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute în vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânarului asistent, ori pe undeva, anumiti oameni se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

Eminescu la 37 ani

“Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datoratã faptului cãldurii celei mari, probabil cã s’a scos prea târziu dupã moarte… Creierul era în adevãr voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningitã localizatã la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am fãcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacunã… Sãrmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacãt, nu stiu dacã s-a fãcut în bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dânsul, au murit de paralizie generalã” – noteaza G. Marinescu.

Totusi, in mai multe studii scrise incepand cu 1987, dr. docent medic neuropatolog Ovidiu Vuia contrazice aceasta varianta, considerand ca este vorba intr-adevar de o boala psihica, dar nu una care sa aiba ca si cauze stadiile finale ale sifilisului, iar sfarsitul poetului s-a datorat intoxicatiei cu mercur. Pe langa argumentele clinice – pe care numai un specialist le poate judeca, se ridica problema numeroaselor reveniri la normalitate ale lui Eminescu din perioada bolii – fapt nespecific pentru diagnosticul oficial. Puteti citi cel mai recent studiu (2007) aici : http://bibliotecaonline2.files.wordpress.com/2007/09/despre-bola-si-moartea-lui-mihai-eminescu.pdf

Indiferent de cauza maladiei cerebrale de care suferea, se pare ca in cele din urma stilul de viata patimas, plin de excese din ultimii sai 10 ani, cu multe nopti nedormite cu tocul in mana, scriind atat din inspiratie, dar si din nevoia de a-si asigura existenta ca ziarist, prozator si poet, neglijand igiena vietii in general (a fost bolnav si de hepatita, enterocolita, artrita, etc) l-au doborat pe omul Eminescu – dar l-au urcat pe piedestal pe nemuritorul Poet.

Update sept. 2014: Medicul psihiatru botosanean Nicolae Vlad, doctor in medicina, s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, si asupra problemelor sale de sanatate. El este convins ca Eminescu suferea de o grava maladie psihica diagnosticata abia in epoca moderna: sindromul bipolar. De aceea poetul avea perioade pline de exaltare si energie, apoi perioade de tristete adanca – extreme reflectate de poeziile lui si de relatarile epocii.

PS: Iata o caracterizare a lui Eminescu creionata magistral de prietenul sau Ioan Slavici:

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

Si inca un portret fizic descris de scriitorul Păun-Pincio, care l-a intalnit in 1886 cand s-a intors pentru putin timp la Iasi pentru a fi ingrijit de sora sa:

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“.

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut, dar ceea ce impresiona, însă, cu adevărat era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median. […]
Eminescu nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median.

PRO MUSICA – Dintre sute de catarge