Eminescu – Omul, ziaristul, amantul (1)   Leave a comment

Astazi aniversam ziua de nastere a marelui poet romantic Mihai Eminescu.  Sunt convins ca se cunosc multe despre  poetul Eminescu, dar as vrea sa insist pe cunoasterea OMULUI Eminescu, pentru a sublinia ideea ca personalitatile trebuie  judecate dupa realizarile lor pentru posteritate si Neam, nu pentru viata lor particulara. Si asta nu pentru ca viata lui Eminescu ar fi in vreun fel reprobabila – dimpotriva, pe langa geniu poetic, este fara tagada si un mare patriot, luptand consecvent pana la sfarsit pentru opiniile sale politice pro-romanesti – dar plateste un pret greu atat saraciei in care se zbate cat si, mai apoi, nivelului scazut al cunostintelor medicale specifice acelor vremuri.  In ceea ce priveste viata lui amoroasa, il citez pe Terentiu:  „Om sunt şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin” !

Incepem prin a parcurge elemente biografice privind viata poetului, urmand ca in zilele urmatoare sa trecem in revista cariera jurnalistica si apoi, relatia sa cu Veronica Micle.  Mentionez ca am utilizat surse de pe net – pe care am sa le indic la final – neavand ca merit personal decat compilarea lor intr-o forma care sa-mi slujeasca demonstratiei – aluzie la criticile aduse post-mortem poetului Adrian Paunescu.

MIHAI EMINESCU – OMUL

Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani, fiind al saptelea din cei unsprezece copii ai familiei Gheorghe (Gheorghies) si Raluca Eminovici. Tatal avea rangul de caminar (perceptor) si muncise ca vechil pe mosia din Dumbraveni (Suceava).

1850-1856 Mihai îsi petrece copilaria la Botosani si calatoreste cu parintii la mosia Durnesti (luata în arenda), la Agafton, Bucecea, Catamaresti, Cucorani etc.

1856-1858 Copilaria la Ipotesti, alaturi de frati si surori. Mihai era înconjurat de patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie (acesta era prietenul de nazdravanii). Surorile Ruxandra si Maria au murit de copile. Mama sa, Raluca, mai naste patru prunci, dupa Mihai: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul încetând din viata la vârsta frageda.

1858-1860 Dupa ce învatase doua clase acasa (sau la un pension privat), severul caminar Gheorghies îl duce peste hotar, în Bucovina stapânita atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernauti. În pasaport, tatal declara ca Mihai de 8 ani are „parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita”. Clasele a III-a si a IV-a le urmeaza la Scoala primara greco-orientala „National-Hauptschule”. Locuieste la Aron Pumnul (profesor si revolutionar pasoptist ardelean), prieten cu tatal sau. Mihai învata binisor, dar programul militaresc si dorul de casa îl determina sa fuga, mergand pe jos, pâna la Ipotesti. Biciul usturator al caminarului îl obliga sa revina în capitala Bucovinei. In septembrie 1860, tatal îsi duce baietii la Cernauti, Mihai fiind înscris la „K.K. ober-Gymnasium” .

1860-1863 Frecventeaza gimnaziul. Rezultate bune în prima clasa („excelent” la româna, „foarte bine” la istorie), dar în clasa a II-a merge ca racul si, neglijând matematica si latina, ramâne repetent. Fuge iarasi la Ipotesti, peste granita, mai simte o data biciul tatalui, care-l duce legat la Cernauti. Repeta clasa a II-a gimnaziala, dar dupa Pasti (1863) nu mai apare înscris în cataloage.

1864 Atras de teatru, însoteste trupa Fanny Tardini-Vladicescu care soseste la Hotel Moldova din Cernauti. Este angajat ca sufleur si pleaca in turneu cu trupa la Brasov. Toamna este copist în administratia judetului Botosani, pâna în martie 1865.

1865-1866 Mihai primeste  o noua sansa:  sa-si continue  studiile liceale în particular, la Cernauti. Are grija de biblioteca lui Aron Pumnul, pe care o citeste din scoarta in scoarta. Dar în ianuarie, când numara 16 ani, e zguduit de moartea profesorului. Plânge în hohote, fiindca se stie, spiritual vorbind, era fiul adoptiv al ardeleanului. Seara, îi citeste colegului Stefanelii poema „La moartea lui Aron Pumnul”, compusa în acea zi. E prima creatie, publicata în brosura omagiala „Lacramioarele învataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul”, tiparita cu aceasta ocazie. Semna: „M. Eminoviciu, privatist”.

Intors la Ipotesti, adolescentul Mihai e coplesit de prima iubire. Se zice ca o chema Casandra Elena si era fiica lui Gheorghe Alupului. Ea era mai mare decât junele amorezat. Mai apoi, fiind departe, Mihai afla ca fata de 19 ani a fost luata de zburatorul, rapusa de dropica (hidropizie) si e înmormântata în tintirim. Trist, o evoca în „De-as avea”, „Din strainatate”, „Mortua est” (intitulata la început „Elena”), „Aveam o muza” ori „Floare albastra”.

Trimite poezia „De-as avea” revistei Familia, condusa de Iosif Vulcan, care o publica imediat (martie 1866), schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Calatoreste mai mult pe jos la Blaj („mica Roma”, despre care-i vorbise Pumnul). Cu ghetele rupte si o traista în spinare (cu niste carti si caiete în care adunase folclor), Mihai coboara de pe dealul Hula în „vatra românismului” – Blaj, încearca sa-si dea Bacalaureatul, dar nu-l ia, neavând conditii de învatatura. Fara bani, doarme într-un  fânar, îmbuca din piata prune cu pâine neagra si se scalda în Târnava (fiind un bun înotator). Banii de la Ipotesti nu-i vin la timp si pleaca la Sibiu, în cautarea fratelui sau Neculai, dar acesta plecase la Timisoara. La vremea strugurilor, este în mizerie, cu picioarele goale. Un teolog îi da niste ghete. Pasaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Rasinari (bunicul dinspre mama al poetului O. Goga) sa treaca clandestin granita austro-ungara spre tara sa, România, furisându-se prin munti. Strabate Oltenia si Muntenia, atras de Bucuresti.

1867-1869 Îl aflam la Giurgiu – hamal în port. Devine sufleur în trupa ambulanta a lui Iorgu Caragiale, mai apoi îl cunoaste pe nepotul acestuia, Ion Luca Caragiale. Împreuna cu trupa teatrala a lui Mihai Pascaly face un turneu la Lugoj, Sibiu, Arad, Oravita, Buzias. Se angajeaza, cu ajutorul acestuia, ca „sufleur II si copist” la Teatrul National din Bucuresti. Întreprinde un nou turneu, cu trupa Pascaly, la Galati, Iasi, Cernauti si Botosani, unde e retinut de tatal sau Gheorghies si trimis, toamna, la studii în strainatate. În septembrie, purcede cu fratele cel mare Serban la Praga, încercând sa se înscrie la Universitatea Carolina. Îsi face o fotografie, în atelierul pictorului-fotograf Jan Tomas, însa pleaca din acest oras. La 2 oct. îl aflam la Viena.

Eminescu la 19 ani

1869-1872 În capitala Imperiului Habsburgic figureaza ca student la Universitate. Neavând diploma de bacalaureat, e înscris ca „audient extraordinar” si nu ca „student ordinar”, precum ceilalti. Urmeaza cursuri de filosofie, drept, economie politica, limbi romanice, anatomie etc. In 1870 colaboreaza la revista Convorbiri literare din Iasi cu poezia „Venere si Madona”. Vara, I. Negruzzi îl gaseste la Viena, invitându-l sa se stabileasca în Iasi. O cunoaste la Viena (martie 1872) pe frumoasa doamna Veronica Micle, venita la un tratament.

1871, 15 august Participa la sarbatorirea a 400 de ani de la sfintirea mânastirii Putna, fiind unul dintre organizatori.

1872-1874 Paraseste Viena si vine, prin Botosani, la Iasi. La 1 septembrie citeste la sedinta Junimii poezia „Egipetul” si nuvela „Sarmanul Dionis”. Impresionati, membrii societatii decid sa-i acorde o importanta suma de bani pentru continuarea studiilor la Berlin. Titu Maiorescu îl voia „doctor în filozofie” si urmas al sau la catedra din Iasi. Se înscrie la Universitatea Humboldt din Berlin si frecventeaza iarasi cursuri diverse. Maiorescu îi trimite 100 de galbeni, ca sa-si ia doctoratul, însa Eminescu paraseste brusc Berlinul, renuntând la examene. Calatoreste cu trenul tocmai la Marea Baltica, la Königsberg, orasul marelui filozof Kant, cautând documente privind istoria românilor.

În plina vara 1874, descinde la Iasi, fara titlul de doctor în filozofie. Supararea lui Maiorescu va trece repede. Îi ofera postul de director al Bibliotecii Centrale, Eminescu depunând juramântul în fata rectorului Stefan Micle, sotul Veronicai. Este poftit în salonasul literar al V. Micle, din casa rectorului. Preda germana la Institutul Academic.

1875 Numit de Maiorescu revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, viziteaza multe scoli si face rapoarte detaliate. Se împrieteneste cu Ion Creanga.

1876, 15 august. Moare macinata de cancer „dulcea mama” Raluca, înmormântând-o la Ipotesti. Revenit la Iasi e, pâna în 1877, redactor la Curierul de Iasi (100 de lei lunar).

1876 Paraseste redactia, în urma unui conflict cu cei de la „foaia vitelor de pripas”. Totodata, pleaca din Iasi, unde statuse 4 ani si crease perlele din ciclul veronian: Fat-Frumos din tei, Calin, Lacul, Dorinta, Peste vârfuri s.a.

Eminescu la 28 ani

1877-1883 Redactor al ziarului conservator Timpul. Scrie Luceafarul, cele 5 Scrisori, Doina s.a. Munca epuizanta la articole si poezii, viata intima dezordonata, firea de boem – toate contribuie la darâmarea sa psihica. Se declanseaza boala (se pare ca este vorba de sifilis in stadiu tertiar, dar n-a ramas nicio dovada directa, niciun inscris medical). Are mari dureri de cap.

1883 Apar primele derapaje comportamentale. Vara, acasa la Maiorescu, Eminescu îi declara ca vrea sa învete albaneza si sa se calugareasca. Altadata, se duce la cafeneaua „Capsa”, scoate revolverul si racneste ca regele trebuie împuscat, pentru ca-i tine pe liberali în brate. Apoi se baricadeaza într-o baie publica, opt ore, lasând apa sa se reverse peste tot. Gardienii sparg usa si-i pun camasa de forta. Ajunge la casa de sanatate a dr. Sutu si Bucurestiul afla ca „D-l Eminescu a înnebunit”. Are 33 de ani si, pâna la moarte, va trai într-o agonie prelunga, prin spitale si ospicii. Vietuieste din mila publica, apoi dintr-o mica pensie viagera (250 lei lunar).

La 2 XI 1883 ajunge la Viena, însotit de prietenul Chibici-Râvneanu, fiind internat la Sanatoriul Ober-Döbling. Boala cunoaste o ameliorare. Apare prima editie a poeziilor lui Eminescu, îngrijita de Maiorescu.

1884-1885 Locuieste la Iasi, apoi calatoreste în Italia (cu Chibici). Apoi face bai la Liman, lânga Odesa.

1886 Este internat la ospiciul de la mânastirea Neamt, unde îl viziteaza Creanga.

1886-1888 Locuieste la Botosani, îngrijit de sora sa Harieta. În vara lui 1887, e dus la bai, la Hall, aproape de Insbruck.

1888, aprilie. Pleaca de la Botosani la Bucuresti, unde V. Micle îl ia pentru îngrijiri medicale.

1889, februarie. Simptomele se agraveaza din nou, este internat din nou la Sanatoriul dr. Sutu. Pietrele i se par diamante, frunzele bani. Se crede voievodul Matei Basarab.

1889, 15 iunie. Pacientul Petrea Poenarul îl loveste în cap cu o piatra trasa din prastie, poetul stingandu-se la ora 3 dimineata. Astazi se considera ca moartea sa e consecinta unei endocardite – urmare a intoxicatiei cu mercur continut de tratamentele aplicate – conform normelor vremii. Este înmormântat la cimitirul Bellu, cu onoruri nationale.

Eminescu la 35 ani

Boala lui Eminescu

Contemporanii (inclusiv sora sa Henrieta) banuiau ca Eminescu sufera de consecintele cerebrale produse de sifilis in stadiu avansat – ipoteza sustinuta ulterior si de G. Marinescu, G. Calinescu, Perpessicius etc, boala a carei remediu a fost descoperit abia in 1928 – odata cu penicilina. Medicii vremii l-au tratat de tulburari mentale si apoi dementa cu mijloacele vremii – injectii pe baza de mercur, desi se cunosteau efectele toxice colaterale ale acestora.

Lui Eminescu i s-a fãcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Raportul este nesemnat.

Autopsia evidentiazã “o degenerescentã grasã a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor plãci întinse si proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât si pe fata interioarã a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescentã granulo-grasoasã considerabilã”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cât si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.

Creierul lui Eminescu este uitat (?) pe fereastra, în soare si, dupã câteva zile de nefixare (neconservare), este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat.
In 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute în vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânarului asistent, ori pe undeva, anumiti oameni se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

Eminescu la 37 ani

“Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datoratã faptului cãldurii celei mari, probabil cã s’a scos prea târziu dupã moarte… Creierul era în adevãr voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningitã localizatã la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am fãcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacunã… Sãrmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacãt, nu stiu dacã s-a fãcut în bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dânsul, au murit de paralizie generalã” – noteaza G. Marinescu.

Totusi, in mai multe studii scrise incepand cu 1987, dr. docent medic neuropatolog Ovidiu Vuia contrazice aceasta varianta, considerand ca este vorba intr-adevar de o boala psihica, dar nu una care sa aiba ca si cauze stadiile finale ale sifilisului, iar sfarsitul poetului s-a datorat intoxicatiei cu mercur. Pe langa argumentele clinice – pe care numai un specialist le poate judeca, se ridica problema numeroaselor reveniri la normalitate ale lui Eminescu din perioada bolii – fapt nespecific pentru diagnosticul oficial. Puteti citi cel mai recent studiu (2007) aici : http://bibliotecaonline2.files.wordpress.com/2007/09/despre-bola-si-moartea-lui-mihai-eminescu.pdf

Indiferent de cauza maladiei cerebrale de care suferea, se pare ca in cele din urma stilul de viata patimas, plin de excese din ultimii sai 10 ani, cu multe nopti nedormite cu tocul in mana, scriind atat din inspiratie, dar si din nevoia de a-si asigura existenta ca ziarist, prozator si poet, neglijand igiena vietii in general (a fost bolnav si de hepatita, enterocolita, artrita, etc) l-au doborat pe omul Eminescu – dar l-au urcat pe piedestal pe nemuritorul Poet.

Update sept. 2014: Medicul psihiatru botosanean Nicolae Vlad, doctor in medicina, s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, si asupra problemelor sale de sanatate. El este convins ca Eminescu suferea de o grava maladie psihica diagnosticata abia in epoca moderna: sindromul bipolar. De aceea poetul avea perioade pline de exaltare si energie, apoi perioade de tristete adanca – extreme reflectate de poeziile lui si de relatarile epocii.

PS: Iata o caracterizare a lui Eminescu creionata magistral de prietenul sau Ioan Slavici:

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

Si inca un portret fizic descris de scriitorul Păun-Pincio, care l-a intalnit in 1886 cand s-a intors pentru putin timp la Iasi pentru a fi ingrijit de sora sa:

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“.

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut, dar ceea ce impresiona, însă, cu adevărat era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median. […]
Eminescu nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median.

PRO MUSICA – Dintre sute de catarge

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s