Alexandru Ioan Cuza si Unirea din 1859   Leave a comment

Mica Unire” a Moldovei cu Tara Romaneasca din  anul 1859 a constituit primul moment de exceptionala concentrare a vointei romanilor, beneficiind de o generatie providentiala de oameni de cultura si de stat, care actionand in pofida presiunilor nenumarate contrare Unirii, au reusit sa impuna un ideal national. Pot fi ei comparati cu politicienii post-decembristi, exista printre ei macar unul pentru care puteti sa bagati mana in foc ca este cinstit 100% si ca este manat de sentimente nationale ?

Principatele unite in 1859. Credit: wikipedia.org

Sa memoram cateva momente din drumul anevoios al Unirii:

–         In 1842 domnitorii celor doua tari initiaza un proiect de unificare al măsurilor şi greutăţilor;

–         In septembrie 1845, cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focşani, lângă borna de hotar, naş de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza;

–         La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desfiinţând Vama din Focşani;

–         Din 1850, Partida Nationala face lobby intensiv în emigraţie, îndeosebi în Franţa lui Napoleon al III-lea;

–         18-30 martie 1856, Tratatul de pace de la Paris prevedea intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa Unirii ;

–         Daca in Tara Romaneasca politicienii erau mai toti favorabili Uniri, in Moldova, Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivând prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

–         La 19 iulie 1857, având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria şi Turcia, precum şi pe cel al caimacamului (locţiitorului domnesc) Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei, separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova prin falsificarea listelor electorale !

–         Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. Cu ajutorul lui Costache Negri, scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient”, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, a refuzat sa anuleze alegerile, ceilalţi supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia şi Regatul Sardiniei) au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august 1857 !.

–         Tensiunile dintre Anglia si Austria pe de-o parte (care încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri), şi celelalte state participante la Tratatul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august 1857) dintre Napoleon III şi Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente);

–         Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate prin Rezolutiile de la 7 si 9 octombrie 1857;

–         Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris, care stabilea:

  • Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
  • Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
  • Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală Legislativa de la Focşani, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Armata;
  • Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, libertatea individuală);

–         La 5/17 ianuarie 1859, in Moldova a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale„.

–         Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. In aceste conditii, la 24 ianuarie 1859 Adunarea a votat in unanimitate alegerea lui Alexandru I. Cuza.

–         In acest moment, cea mai stringentă problemă era recunoaşterea internaţională a alegerilor celor doua principate. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre.

–         Alexandru I. Cuza răspunde energic, mobilizand la 20 aprilie, la Floreşti, armata moldo-munteană spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7 septembrie 1859), să recunoască, la rândul lor, dubla alegere.

–         Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, trecand peste unele hotărâri separatiste adoptate prin Convenţia de la Paris si incepand un lung sir de reforme de modernizare ale tanarului stat;

–         La urmatoarea convocare a sedintei Conventiei de la Paris, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia se declara de acord cu unirea deplină, dar cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861, firmanul Unirii era prezentat de Inalta Poarta dar în condiţii considerate inacceptabile în ţară.

–         Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La finalul Conferinţei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la condiţiile anterior solicitate, doar Austria păstrându-şi vechea poziţie.

–         Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România !

Credit: wikipedia.org

ALEXANDRU IOAN CUZA

Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în judeţul Fălciu) şi al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova şi Ţara Românească au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Ţara Românească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în Divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat ca domnitor în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire – în defavoarea unui prinţ străin. Si totusi, domnia lui Cuza era percepută ca o solutie pasageră, solutia ideala fiind un domn strain care sa fie sustinut de marile puteri europene.

Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863 – fiind preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafaţa agricolă şi forestieră a Ţării Româneşti şi a Moldovei) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864) !. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil şi Codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

Palatul domnesc de la Ruginoasa

Cuza începe să fie suspectat de sustinatorii sai liberalii radicali că ar intenţiona să instituie un regim personal. Acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii” (liberali-conservatori), hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului in conditii modeste la Paris, Viena şi Wiesbaden. Anul 1867 ii trimite o scrisoare principelui Carol I dorind sa se intoarca in tara ca simplu cetatean, dar, Carol I nu l-a primit. Cuza i-a solicitat apoi sprijin imparatului Naloleon al III-lea de a interveni la autoritatile romane, dar a fost tratat cu acelasi refuz categoric.

De Anul Nou – 1 ianuarie 1870, Cuza a primit vizita unui grup de studenti romani in frunte cu Mihai Eminescu, care ii aduceau omagiul lor. Dovezile de pretuire ale romanilor devin din ce in ce mai numeroase. In 1870 este ales in lipsa deputat de Mehedinti si senator de Turnu Severin, dar Cuza nu a dorit sa fie la originea unor probleme care sa subrezeasca pozitia Romaniei in complicatul context strategic european.

Sfarsitul prematur al vietii sale este cauzat de excesul de tutun, de cafea neagra si de noptile pierdute la jocul de carti. El suferea de astm . La suferinta pulmonara s-au adaugat cele hepatice si ale inimii. Moartea a fost pricinuita de un anevrism al aortei, care i-a produs o puternica hemoragie interna. Alexandru Ioan Cuza a murit in ziua de 3 mai 1873 la ora unu si jumatate noaptea, la hotelul Europa din Heidelberg, la varsta de 53 de ani.  Fostul domnitor, Mihail Sturza i-a asigurat pentru slujba religioasa un preot din Baden-Bade, iar la 15 mai 1873 sicriul cu ramasitele pamantesti a sosit in tara. A fost inmormantat la Ruginoasa langa biserica, la 17 mai 1873, conform dorinţei sale. După cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Sursa: wikipedia.org

Posted 24 Ianuarie 2011 by Liviutz in Si altele..

Tagged with ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s