Ranitul dintre linii   Leave a comment

Ca si „Hai, hai, dihai, dihai” a lui Doru Stanculescu, aceasta melodie a lui Mircea Bodolan pe versurile lui Demostene Botez imi aduce aminte de un film „comunist” care mi-a impresionat naivitatea copilareasca – La portile albastre ale orasului. Pai sa stiti ca era chiar bun, printre lozinci si sloganuri erau si momente adevarate !

Pe de alta parte, se stie unde auzeam mereu aceasta melodei – la Cenaclul Flacara. Omagiile mele, Maestre !

Ce plumb ma leaga de pamant
Ce greu mi-e trupul si ce frant
Ce liniste-i in jur acum
Mi-e viata numai ca un fum.

Imi cad pe fata fulgi de nea
Ca pe un bulgar de mormant
Si nu-i nici ploaie si nici vant
Ce rece e pe fata mea.

De unde-n gura atat cobalt
Ce mult as vrea sa-mi fie cald
Sa nu se-auda nici un tun
Ce-nalt e cerul si ce bun.

Toate-s aproape si departe
Si parca-s leganat de ape
Cu ochii in eternitate
Ce stranie singuratate.

Iar ninge tare si mi-e frig
As vrea sa ma ridic sa strig
Cine-i alaturi si ma cheama ?
Mama…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s