Arhivă autor

Drum bun, Johnny !   Leave a comment

Legenda a culturii franceze, Johnny Hallyday a vandut peste 110 milioane de albume. A lansat 46 de albume de studio, 25 de albume live, opt filme si a castigat 18 discuri de platina.

A ramas pe scena curajos pana aproape de ziua de 6 decembrie, cand a trebuit sa se recunoasca invins in fata cancerului de plamani care-l macina.

Ceremonia din fata celebrei biserici La Madeleine a fost onorata de insusi Presedintele Frantei Emmanuel Macron, secondat de alti doi fosti presedinti. Tot acolo au fost alte sute de personalitati culturale si politice, 700 de motociclistii cu banderole negre, peste un milion de fani inghesuiti pe Champs-Elysees. Conform vointei lui Johnny, trupa lui a interpretat live cateva piese celebre: „Toute la musique que j’aime – cantata in cor de multimile de fani, „Le penitencier”, „Gabrielle”, „Ma gueule”, „Marie”.

Sa-i uram drum bun spre insula lui paradisiaca si sa-l petrecem in acorduri muzicale: „Un jour viendra” si „Que je t’aime”.

Un jour viendra tu me dira je t’aime
du bout du coeur mais le dire quand meme
un simple mot et l’aveu d’une larme aux bords tes yeux
feront de moi un homme heureux

un jour viendra tu saura toutes ces choses
qui ont fait ma vie bien plus noire que rose
tu comprendra mes pudeurs et tous ces mots qui me font peurs
que j’ai caché come un voleur

toi, c’est le ciel qui t’a envoyé
vers moi pour me réapprendre à aimer
et attends, et laisse faire les jours
laisse le temps au temps et a l’amour

un jour viendra tu me dira je t’aime et j’aimerai

un jour viendra tu me dira je t’aime
du bout des yeux mais le dire quand meme
dans le ciel de ton regard lire ton désir est ma victoire
un jour viendra tu m’aimera

toi, c’est la vie qui t’as envoyé
vers moi qui n’ai jamais fait que passer
a coté des choses essentiels
par defit pour bruler mes ailes

un jour viendra tu me dira je t’aime et j’aimerai

attend, laisse faire les jours
laisse le temps au temps et à l’amour

un jour viendra tu me dira je t’aime et je t’aimerai
je t’aimerai
je t’aimerai…

Quand tes cheveux s’étalent
Comme un soleil d’été
Et que ton oreiller
Ressemble aux champs de blé

Quand l’ombre et la lumière
Dessinent sur ton corps
Des montagnes, des forêts
Et des îles aux trésors

Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime
Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime

Quand ta bouche se fait douce
Quand ton corps se fait dur
Quand le ciel dans tes yeux
D’un seul coup n’est plus pur

Quand tes mains voudraient bien
Quand tes doigts n’osent pas
Quand ta pudeur dit non
D’une toute petite voix

Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime
Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime

Quand tu ne te sens plus chatte
Et que tu deviens chienne
Et qu’à l’appel du loup
Tu brises enfin tes chaînes

Quand ton premier soupir
Se finit dans un cri
Quand c’est…

Anunțuri

Johnny Hallyday – adio, dar ramai cu noi !   Leave a comment

Dovada ca nimic bun nu dureaza la nesfarsit, Johnny Hallyday a fost invins in cele din urma de ucigasul cancer. Pacat, mare pacat, noroc ca ramane in urma lui o opera de dimensiuni colosale acoperind o multime de stiluri muzicale si peste 50 de ani de cariera muzicala, destul sa ne bucure zilele pana cand Soarele se va stinge in cer. Vocea lui profunda facea sa vibreze si cele mai impietrite inimi …

Am mai zis si altadata, muzical prefer perioada de maturitate a lui Johnny, nu epoca rock-and-roll din tinerete. Preferatele mele raman „Ma gueule”, „Quelques cris” si „Vivre pour le meilleur”, pe care le-am evidentiat in posturi dedicate.
Pentru azi, in onoarea marelui disparut, va propun ceva mai melancolic, o piesa pe care s-o asculte peste ani si fata mea: Ma Religion Dans Son Regard

Adio Johnny, dar ramai cu noi !

On peut survivre encore
S’il ne reste plus que l’amour d’accord
On peut survivre encore ensemble, ensemble
Et quand on vous écorche
Qu’on vous ôte l’épaule qui vous supporte
On peut souffrir encore longtemps, longtemps

C’est quand on n’y croit plus
Que le ciel vous entend et pardonne
Le temps a ses vertus en somme

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme enfaite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
Ma religion dans son regard

Et on a beau se dire que ce ne sera jamais pareil qu’avant
Qu’à force de reconstruire lentement on avance
Et apprendre à sourire
Essayez d’à nouveau faire confiance
Pour finalement s’ouvrir et saisir sa chance
C’est quand on n’y croit plus
Que le ciel vous entend et pardonne
Le temps a ses vertus en somme

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme faite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
Ma religion dans son regard

Ohhh, survivre encore, survivre encore
On peut survivre ensemble, ensemble

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme enfaite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
La religion dans son regard

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme enfaite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
Ma religion dans son regard

De 1 decembrie: dezamagirea democratica   1 comment

Pentru 1 decembrie, mi-am dorit sa scriu un text-radiografie a starii in care se afla natiunea, dar nu mai are rost, pentru ca am gasit un text in care ma regasesc 100%. Este vorba de articolul domnului Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea, cu doctorat in filozofie (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Iata AICI si adresa originala de pe Contributors.ro
Domnule profesor: JOS PALARIA, BRILIANT ! si sper sa nu va suparati daca reiau si aici articolul dvs. !

DEZAMAGIREA DEMOCRATICA

„Lucruri care, până nu cu mult timp în urmă, păreau a fi străine unele de altele – venind din direcţii diferite ale socialului – încep să se întâlnească şi să contureze o direcţie în care, din ce în ce mai probabil, vom apuca-o în timpul ce vine. Antiamericanismul (dublat sau nu nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiozitatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre. Nu ţarul de la Kremlin, nici “Vocea Rusiei” sunt artizanii acestei victorii, ci incapacitatea noastră de a da un răspuns problemelor reale pe care le avem şi pe care, în bună parte, le-am moştenit. În mod difuz, oamenii au înţeles că aceste probleme nu vor primi nici un răspuns în timpul vieţii lor şi că nu le mai rămâne altceva de făcut, decât să coasă unul lângă altul peticele acestea disparate, pentru a-şi amenaja, aşa cum se poate, o viaţă printre ruinele unei ţări.

Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, nici în 1918, nici în 1989, este faptul – simplu şi banal – că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic. Democraţia este cadrul în care omul are libertatea de a decide asupra rosturilor vieţii lui şi ale comunităţii în care trăieşte. Dar condiţia exerciţiului libertăţii o reprezintă disponibilitatea de gândi rosturile comunităţii şi ale propriei vieţi în cadrul acesteia. Un om a cărui singură preocupare e aceea de-a supravieţui de azi pe mâine – exact ca un bolnav în fază terminală – nu are posibilitatea de-a cugeta la sensul vieţii comune şi la exigenţele pe care aceasta le are faţă de el. Dacă faptul de-a te adăposti, sau de-a mânca, e singurul tău orizont, atunci nu ai – în nici un fel – libertatea de-a te raporta la mai mult. Eşti asemeni celui conectat la aparte, care nu trăieşte decât doar pentru încă o respiraţie. E trist, dar e adevărat, sărăcia îl ţine pe om captiv problemelor mărunte ale vieţii de fiecare zi şi-i stabileşte ca singur orizont al existenţei satisfacţia imperativă a necesităţilor curente. Au ştiut-o şi anticii, au ştiut-o şi modernii: săracul – oricât de mult l-am exalta romantic – e sclav al nevoilor zilnice şi, pe cale de consecinţă, e exclus de la viaţa civică. Iar faptul de a-i acorda prerogativele civice – în virtutea universalităţii genului uman şi a generalizării cetăţeniei – poate fi, după caz, un act de generozitate sau unul de pur cinism. Acolo unde libertatea e reală, ea e sora prosperităţii. Căci omul care prosperă trăieşte efectiv beneficiul libertăţii şi, prin gândul şi fapta lui, înţelege perfect care e rostul păstrării şi al amplificării ei. Mai mult decât atât, omul care prosperă priveşte cu încredere viitorul – ca oportunitate a altor dezvoltări şi a sporirii beneficiului muncii şi al gândului lui. De aceea e, oricând, gata să apere libertatea şi să fie prezent, în persoană sau cu resursele lui, acolo unde se discută aceasta.

Dar săracului ce i se poate cere? În ce altceva poate el spera decât în răsturnarea, magică şi totală, a situaţiei în care se află? Ce e viitorul pentru el? Un singur lucru: disperarea de a-si vedea copiii scăpaţi din iadul la care el e condamnat pe viaţă. Pentru asta e dispus să lucreze ca un ocnaş, să mintă, să înşele şi să fure, pentru că ştie – din propria lui experienţă – că oamenii nu au decât o singură şansă de a scăpa din infern. În rest, nu există nimic altceva decât casa, familia, mâncarea, traiul de zi cu zi şi acel, scrâşnit, “mai rău să nu fie!”. Din 1989 până astăzi oamenilor acestora li s-a promis marea cu sarea şi nu li s-a dat – de către instituţiile europene, nu de noi – decât un singur lucru: posibilitatea de-a evada din mizeria unei lumi care-a făcut din naufragiu un mod de viaţă. La fiecare ciclu electoral, acestor oameni li s-a spus că “ei decid” şi după fiecare alegeri, viaţa lor a rămas la fel; şi datul mitei şi (mai întotdeauna) cei cărora le-o dădeau sunt tot acolo. Şcoala s-a golit de orice conţinut şi a ajuns o afacere de sacoşe şi de meditaţii, spitalele s-au ruinat şi-a mai rămas alb în ele doar plicul strecurat în buzunarul (mereu deschis) al doctorilor şi al asistentelor, administraţia publică nu e renumită decât prin lipsa ei de funcţionalitate, trenurile arată şi circulă de parcă ar veni şi s-ar duce pe front şi societatea însăşi, asemeni apei stătute, s-a împărţit între suprafaţa subţire şi gelatinoasă a celor ce se pot mişca (politicieni, afacerişti veroşi – conectaţi la banul statului – şi interlopi ce “txează” la lumina zilei) şi marele underground al unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Asta e România Centenarului Unirii! Să ne mirăm că oricine poate o părăseşte? Sau că, în interior, tinde spre singura formă de echilibru – precar şi acela – pe care a cunoscut-o în istoria ei: feudalismul? O să se spună: nu, România nu e un stat eşuat. Oare? România e asemeni unui bolnav sedat ce merge, deasupra unei prăpastii, pe o coardă, nici aceea prea bine întinsă. Da, încă n-a căzut. Incă. Şi totuşi, dincolo de acest “încă” e un abis pe care noi nu-l mai vedem (pentru că îl simţim prin epidermă), dar care – cum ieşi din graniţele ţării, sare în ochi: sărăcia. Singura constantă a istorică a lumii noastre a fost sărăcia. Nu a existat nici un moment în întreaga noastră istorie în care să fi fost – în oricare din provinciile ce ne alcătuie – o naţie proasperă. Epoca lui Carol I, care a modelat oraşele Regatului şi a creat o subţire pătură alcătuită din marii moşieri şi mica burghezie, s-a încheiat cu ultima răscoală europeană. În Europa Occidentală, răscoalele sunt fenomene specifice Evului Mediu. Interbelicul elitelor noastre s-a încheiat cu trei dictaturi, orice s-ar spune, acceptate de o populaţie care nu a refuzat calea (rusească) a modernizării cu forţa, de sus în jos. Comunismul a sfârşit în frigul, foamea şi întunericul care au făcut din oraşele ridicate de Ceauşescu nişte bidonviluri de lumea a treia. Iar democraţia noastră “originală” se îngroapă în scandaluri, paiete şi festivităţi golite de orice sens. Dincolo de toate e o populaţie însingurată, îmbătrânită, tot mai bolnavă, la limita de jos a alfabetizării, hrănindu-se cu resturile industriei de consum şi care trăieşte cu 300 de euro lunar. Adică cu banii pe care nu i-ar accepta nici un somalez, eritreean, afgan sau bangladeş imigrat în Europa. Peisajul din jurul nostru, cu case ce se ruinează, cu craterele fostelor fabrici, cu munţii despăduriţi, cu grămezile de gunoaie, cu vilele de prost gust şi cu beculeţele “lunii Sărbătorilor” e oglinda chipului nostru, scofâlcit de neputinţă şi a sufletelor noastre pustii. Aceştia suntem!

A le vorbi acestor oameni despre “democraţie”, “valori europene” şi “parteneriat trans-atlantic” nu e nimic altceva decât dovada unei patetice inadecvări şi a autismului în care trăiesc cei ce rostesc asemenea discursuri. În 1990, în 1996, în 2000, chiar în 2004 sau 2007 lucrurile acestea mai numeau ceva, o speranţă, descescătoare cu timpul, dar totuşi o speranţă. Astăzi nu numesc nimic altceva decât trista realitate: o subţire pătură suprapusă de oameni care pot orice şi o enormă masă de iobagi, care nu mai pot nimic. Ceea ce e propriu timpului pe care-l trăim este faptul că, exceptând o mână de tineri idealişti, entuziaşti şi studioşi, nimeni nu mai crede în vorbele frumoase. “Democraţia”, “valorile europene” şi “parteneriatul trans-atlantic” au devenit nu doar termeni calpi, ci au sfârşit – în percepţia publică – exact în opusul lor. “Democraţia” a ajuns a fi asimilată vorbăriei găunoase, scandalurilor oneroase, războiului dintre ganguri şi jafului cu protecţie “de sus” prin care s-a devastat tot ce a putut fi împărţit şi s-au creat “parlamentari” şi “miliardari” de carton. “Valorile europene” au sfârşit prin a fi reduse la două: “drepturi” pentru minorităţile sexuale şi “cote” de imigraţie. Altfel spus, deschiderea porţilor către invazia – şi dinlăuntru, şi dinafară – a unor străini care, cu protecţii cărora noi nu ne putem opune, ne vor transforma pe noi înşine în “străini în propria ţară”. Iar “parteneriatul trans-atlantic” nu mai e înţeles decât ca o formă penibilă de vasalitate în numele căreia America propune şi dispune după cum vrea, de tot ce vrea, în România. Şi nu orice Americă, ci în mod clar cea a “corectitudinii politice”, a “birocraţiei” şi “multinaţionalelor”. Cei care mai înţeleg cât de cât lumea în care trăiesc pot urla din toţi bojocii că nu aşa stau lucrurile, că aceste viziuni false şi reductive sunt opusul realităţii şi că dincolo de ele se văd luminile tancurilor de la Răsărit. Numai că vorbele lor nu vor mai ajunge niciodată în bordeiele sărăcăcioase ale celor ce cred cu tărie că democraţia e jaf, Europa – homosexualitate şi America – stăpânul. Oamenii aceştia sunt convinşi că ştiu, mai bine decât toţi intelectualii, asimilaţi şi ei tuturor stăpânirilor. Am ajuns o naţie de gnostici!

E straniu că politologilor, sociologilor şi experţilor noştri în relaţii internaţionale nu le spune nimic această răsturnare a sensurilor ce traduce o speranţă înşelată şi transformată în ostilitate. Astăzi linia de separaţie nu-i mai desparte pe democraţi (sau liberali) de adepţii totalitarismului, ci pe cei care asumă modernitatea de cei ce vor (re)instaurerea unei lumi tribale în care totul e simplu şi clar. Ce ne-a adus modernitatea? Problemele modernităţii. De pildă aceea că un drum se face doar prin decizie şi prin efort comun. Or, s-a dovedit că nu suntem în stare nici să ne acordăm pentru a decide cu toţii, nici să susţinem un efort de durată pentru a articula ceva în comun. Şi atunci? Una din două: sau ne prăbuşim într-o ruină generalizată, din care bande de asociaţi ai interesului de moment fură tot ce le cade în mână sau ne încredinţăm unui tătuc feroce, capabil să decidă pentru toţi şi să construiască – la nevoie din oasele noastre – drumul de care avem nevoie. Modernitatea înseamnă dezbatere. În lumea noastră dezbaterea înseamnă ceartă şi înjurături, refuzul înţelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor poliţe vechi şi neagră băşcălie. Modernitatea înseamnă deschidere. Numai că pe la noi, dacă nu-ţi zăvorăşti bine uşa, îţi intră careva în casă şi bucuros să fii dacă te lasă cu zile după ce-ţi ia totul. Către cine să te deschizi? Către cel ce te-a înşelat şi altădată? Către cel ce vrea – aşa cum vrei şi tu – să agonisească ceva pe seama ta doar ca să scape dintr-o lume care nu-a fost niciodată pentru voi una comună? Deschiderea, pe meleagurile noastre, înseamnă coborârea gărzii, renunţarea la luptă şi semnul că poţi fi călcat în picioare. Modernitatea înseamnă atenţie şi disponibilitate faţă de altul. Dar cum ne putem noi deschide faţă de altul, când toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut aveau ei o condiţie mai bună decât a noastră? Când a fost celălalt egalul nostru? Pentru noi a fost stăpânul, bogatul, cel în faţa căruia a trebuit să stăm cu căciula în mână şi pe care, în adâncul nostru, l-am urât din tot sufletul. N-am visat decât să-l doborâm şi să chefuim în palatele lui. Băieţii care i-au dat în cap lui Gherghe Brătianu şi l-au bătut cu răngile pe Mircea Vulcănescu nu erau nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Erau “copii de-ai noştri”, de la ţară, crescuţi din lacrimile mămucilor lor şi din sudoarea taţilor lor. Însă când au dat cu parul, au dat cu plăcere, pentru că cel în care-au dat era altul, străinul, cel care uda cămaşa tatălui cu sudoare şi le făcea mamele să plângă. Şi au dat nu doar pentru că li s-a spus asta, ci pentru că au trăit-o ei înşişi în anii dinainte de-a ajunge gealaţi. Nu vă fie frică, dacă s-ar întoarce încă odată lumea, s-ar găsi destui care să dea iarăşi, tot cu atâta sete!

Când am spus că vrem în Europa, noi am crezut că vom fi primiţi ca nişte victime şi, în acelaşi timp, eroi; că ni se va întinde covorul roşu şi că vom fi despăgubiţi – cu asupra de măsură – şi pentru Yalta, şi pentru Malta. Şi-n loc de asta am fost admonestaţi că nu le dăm drepturi ţiganilor, ni s-a impus “liberalizarea” monedei, “privatizarea industriilor”, legislaţie pentru homosexuali şi câte alte mărunte şicane birocratice. Am înghiţit atunci în sec; Europa era visul nostru şi chiar dacă se răstea la noi, tot către ea priveam. Vai, Europa aceea care nu ne-a înţeles! În România nu minorităţile sunt problema, ci majoritatea! Urbanizată în prima jumătate a secolului XIX, Europa a avut un veac – deloc liniştit – pentru a-şi stabiliza majoritatea (ca middle-class prosper) şi apoi s-a putut dedica integrării progresive a minorităţilor pe care statul naţional şi capitalismul industrial le marginalizaseră. Dar noi? Pe noi ne-a prins 1989 cu mai bine de jumătate din populaţie în rural, adică în afara datelor elementare (reţele de apă, canalizare, asistenţă medicală etc.) care definesc civilizaţia. Masa aceasta enormă, plus celalaltă – aproape la fel de mare – rămasă pe drumuri, în oraşe incapabile să se mai întreţină, după falimentul industriilor comuniste a fost adevărata noastră problemă. Cine s-a ocupat de soarta lor? Cine a gândit un cadru – cât de cât coerent – pentru viaţa comună a acestor oameni şi pentru ca fiecare dintre ei să aibă posibilitatea de-a se realiza? Ce li s-a dat – în 30 de ani – acestor oameni, cu excepţia deschiderii graniţelor?

Nu avem canalizare în cele mai multe sate, în multe nu e nici dispensar, bibliotecile au fost aruncate în stradă sau arse, se închid şi şcolile – ce le mai rămâne făpturilor ce încă bântuie prin ele? Un singur lucru – căci e în fiecare sat: Biserica. Orfanii tuturor guvernelor, orfanii Europei (cei la care n-a ajuns un euro din faimoasele “fonduri” împărţite generos “între prieteni”) şi-au regăsit tatăl. Biserica aceasta de bază – care n-are aproape nici o legătură cu biserica instituţională – e ultimul loc în care se mai pot întâlni cei care nu mai au unde se duce. Şi Biserica aceasta le spune că străinii (adică cei care sunt altfel decât noi) sunt împotriva firii, că stăpânitorii lumii acesteia trebuie să fie asemeni tatălui, autocraţi ce răspund doar în faţa Pantokrator-ului, că credinţa e viaţă şi ştiinţa e nebunie şi, mai ales, că pe cel părăsit de toţi, Dumnezeu nu-l uită. Pentru dezmoşteniţii lumii acesteia e suficient, pentru că e clar şi pentru că vorbeşte nu minţii, ci sufletului lor. Cuvintele acestea au intrat în ei pe-acolo pe unde intră disperarea şi plânsul şi, de aceea, sunt mai adevărate decât toată logoreea lumii acesteia. Acestor oameni li se adresează pliantele ininteligibile pe care se toacă “fondurile europene”? Lor le vorbesc specialiştii în abstracţii invitaţi ocazional de diverse televiziuni? Pentru ei se publică atâtea cărţi la care n-au cum să ajungă (nici fizic, nici financiar)? Să nu ne amăgim! Ceea ce noi numim “cultură” e un mediu foarte restrâns de oameni care se citesc între ei. Şi care n-au ştiut – atunci când trebuia! – să difuzeze în lumea sărăciei ideile modernităţii europene şi nici să-i determine pe puternicii zilei să le pună în practică. Astăzi nu-i mai ascultă aproape nimeni şi, “chiar de-ar vorbi limba îngerilor”, vorbele lor se duc în gol.

Oamenii pamântului au crezut şi în urbanizare, şi în prosperitate, şi în mitul Europei mari. Acum nu mai cred în nimic din toate acestea. Doar speră să le scape copiii din iadul numit România. Iar pentru acest iad nu mai văd decât o singură soluţie: mântuirea. Şi, dacă e nevoie, mântuirea prin foc şi sabie. Ratând – pentru atreia oară într-un veac – modernizarea, n-am făcut decât să creem o enormă masă resentimentară care trăieşte la limita umanului. Oamenii aceştia şi-au pierdut credinţa în puterea cuvintelor de-a modela lumea; pentru ei singura schimbare adevărată ar fi răsturnarea totală a tot ceea ce vedem acum. Preocupaţi de “salarii şi pensii speciale”, am creat o întreagă populaţie de revoluţionari cărora le lipseşte o scânteie pentru a tarnsforma cotidianul în Apocalipsă. Orbiţi de jocul cu sofisticăriile n-am băgat de seamă că au uitat să citească şi singura lor sursă de informaţii sunt ştirile ce anunţă iminenţa ceasului din urmă. Lumea lor nu e asemeni celei pe care o vedem zilnic: a vârfurilor societăţii, ce se agită la suprafaţă asemeni valurilor mării. Lumea lor e asemeni vulcanului, mută până în ceasul erupţiei care schimbă faţa lumii. Cine sunt Putin şi Erdogan în ultimă instanţă? Oameni comuni, banali şi în înfăţişare şi în discurs, oameni ca toţi ceilalţi, care-i reprezintă pe toţi ceilalţi şi în care toţi ceilalţi îşi proiectează speranţele şi iluziile. De aceea rezistă la putere în ciuda crizelor şi-a sancţiunilor. Sigur că vor cădea şi ei într-o zi şi în locul măreţului vârf al muntelui se va căsca un crater sinistru. Sigur că după ei vor fi zguduiri mai mari şi răsturnări mai violente. Dar, până atunci, ei sunt acolo. Un cuvânt al ţarului sau al sultanului creează o autostradă sau un pod, în vreme ce hărmălaia ridicolă a Parlamentului nostru nu creează decât scandal şi corupţie. Asta se vede din stradă.

Viziunea tribală a societăţii (“afară cu străinii din ţară”, să rămânem doar noi între noi), reîntoarcerea la credinţa fundamentalistă (cu antiintelectualismul ei, care consideră orice cunoaştere fără beneficii practice ca fiind inutilă), mistica “tătucului salvator” şi invocarea soluţiilor de forţă, resentimentarismul cu potenţial revoluţionar şi, mai mult decât toate, instabilitatea agitată a unei societăţi ce se descompune sunt măsura dezamăgirii pe care-o lasă în urmă a treia tentativă, eşuată, de modernizare a lumii noastre. Şi, în ciuda faptului că atât în 1989, cât şi în 2007 aveam o mulţime de aşi în mână, sunt dovada faptului că am ratat – încă odată – întâlnirea cu Europa. Liviu Dragnea, Tudorel Toader, Liviu Pop sau Olguţa Vasilescu nici măcar nu există. Ei sunt doar materializările – ectoplasmatice şi ridicole – ale acestui eşec, mare cât secolul ce ne stă în faţă.”

Intelegere Lermontov-Baniciu   Leave a comment

Ceata toamnei bucurestene face sa-mi sune prin cap melodii nostalgice – iata cu ce refren m-am trezit azi dimineata: „Intelegere” a lui Baniciu, pe versurile celebrului Mihail Lermontov (1814-1841), poet (dar si scriitor si pictor) romantic, fervent critic social in vremea tarului Nicolae I.
Lermontov parca a fost un frate de cruce al lui Mihai Eminescu – aceeasi patima, aceeasi revolta impotriva nedreptatii, acelasi activism social.
Sfarseste intr-un duel stupid exact ca si Puskin, fiind provocat de un prieten care n-a mai putut suporta ironia acida a poetului intr-o banala imprejurare mondena.

Cat despre melodia lui Mircea Baniciu, am ales varianta interpretata cu super-grupul Pasarea Colibri (spre neuitare: Pittis, Baniciu, Vintila, Cnejevici), aceasta mi se parea cea mai buna …

Las` lumea să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
Arunce-n cale-ţi cu noroi.

In faţa idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc;
La fel cu tine, gândul nu mi-i
Nici să urăsc, nici să iubesc.

M-afund, fără să caut rostul,
În chefuri, nici voios, nici trist:
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.

În larma lumii ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi.
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii. Atâta tot !
Nu ne-om minţi noi niciodată –
Nici alţii-a ne minţi nu pot.

Mihail Iurievici Lermontov

Remember Cenaclul Flacara nov. 2017   Leave a comment

Aseara am fost la Cenaclu, a fost o buna ocazie sa revad cantautori venind direct din copilaria mea. Uluitor, multi si-au pastrat vocile tineresti !
Andrei Paunescu i-a invitat, ambitios, pe toti „monstrii sacrii” care au cantat de-a lungul anilor cu Cenaclul, rezultand un concert de mai mult de 7 ore ! Si pe mizeria aia de scaune de la antica Sala a Palatului, aceste ore au fost luuuungi, nu gluma !

Inevitabil, fiind atat de multi invitati, organizatorul ii cam zorea si ii limita la numai doua melodii, de obicei cele mai populare (care nu sunt neaparat si cele mai bune) – si asta n-a fost nemaipomenit, dar cred ca principalul scop (cel de „remember”) a fost atins.

Ziceam ca am fost surprins de prospetimea vocilor unor „clasici” ai Cenaclului – iata, de pilda, uluitorul caz al italianului Evandro Rossetti, singurul cenaclist cu cetatenie straina, revenit in activitatea concertistica dupa 30 de ani (ce poveste ! – recomand ACEST interviu), alaturi de carismaticul flautist, solist si, mai ales, folkist, Sorin Minghiat (un interesant interviu si cu dumnealui AICI):

Noapte fierbinte a tineretilor,
Cosma Racoare salta in sa.
Sperie-n goana somnul eretilor
Cosma Racoare, inima mea !

Negre, rachitile-ncearca sa zboare,
Ca noaptea asta ce va zbura
Dupa fierbintea, aprinsa valtoare
Cosma Racoare, inima mea !

Doamna asteapta-n iatac cu hangerul
Pieptu i-i greu si privirea i-i grea,
Trece prin pacle, sfasie cerul
Cosma Racoare, inima mea !

Spune, naframo, spune, oglindo,
Tropotu-i aspru cand va-nceta ?
Cauta dragostea, nebanuind-o,
Cosma Racoare, inima mea !

Iata-l, ajunge – zavoarele-s sparte,
Cade hangerul sunand pe podea,
Caci peste noapte-i si-i peste moarte
Cosma Racoare, inima mea !

Doamna-si indoaie bratele pline,
Cosma Racoare salta in sa,
Trece spre zarile zilei senine,
Cosma Racoare, inima mea !

Versuri: Nicolae Labis

Vantul le va spulbera …   Leave a comment

Citeam zilele trecute cuvintele unui monstru sacru al ecranului francez – Jean-Louis Trintignant, ajuns la 84 de ani, suferind de cancer. Printre altele, deplangea disparitia prematura a fiicei lui, Marie, si mi-am adus aminte de tragicele evenimente petrecute in 2003:

– Marie Trintignant (41 ani, actrita) avea o relatie cu Bertrand Cantat, vocalistul unei formatii franceze de muzica rock – Noir Désir, celebra prin anii 90′-2000. Intre cei doi a izbucnit o cearta violenta (gelozia, bat-o vina !) pe cand se aflau intr-un hotel din Vilnius, Lituania. Nebunul de Cantat a lovit-o in fata, si, ori direct din cauza loviturilor lui ori pentru ca ar fi cazut (versiunea avocatilor lui), Marie a decedat la spital cateva zile mai tarziu. A fost condamnat la (numai) 8 ani de inchisoare, dar in 2007 a fost deja eliberat „on parole” (sa mai zica cineva ca doar la noi Justitia e indulgenta).

Mare pacat, si pentru dusa Marie dar si pentru trupa Noir Désir (destramata oficial in 2010), a caror nostalgica melodie va invit s-o ascultam  – premonitorie pentru Marie, Bertrand , trupa Noir Désir … dar si pentru noi toti 🙂 : Le vent l’emportera.

Je n’ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu’on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien

Le vent l’emportera

Ton message à la grande ourse
Et la trajectoire de la course
A l’instantané de velours
Même s’il ne sert à rien

Le vent l’emportera
Tout disparaîtra
Le vent nous portera

La caresse et la mitraille
Cette plaie qui nous tiraille
Le palais des autres jours
D’hier et demain

Le vent les portera

Génétique en bandoulière
Des chromosomes dans l’atmosphère
Des taxis pour les galaxies
Et mon tapis volant dis?

Ce parfum de nos années mortes
Ceux qui peuvent frapper à ta porte
Infinité de destin
On en pose un, qu’est-ce qu’on en retient ?

Le vent l’emportera

Pendant que la marée monte
Et que chacun refait ses comptes
J’emmène au creux de mon ombre
Des poussières de toi.

Internetul – o revolutie sociala ingrijoratoare   Leave a comment

Salutari domniilor voastre !

De mult timp voiam sa scriu cateva randuri pe aceasta tema, in cele din urma m-a decis un text incisiv al ziaristului Cristian Tudor Popescu. Iata ce spunea el referitor la contestatarii de pe net (si de ocazie) ai Simonei Halep:

Halep are in Romania multi contestatari dupa infrangeri pentru ca noile tehnologii pun in valoare zacamintele de prostie uriase din aceasta tara. Ele au existat mereu, dar acum, datorita internetului, ies la suprafata in toata splendoarea lor. Este vorba despre cantitatea de imbecili din aceasta tara foarte mare. Oameni care nu au habar ce inseamna 15-30 sau lung de linie, acum comenteaza foarte avizat, superior, dispretuitor jocul Simonei. E un fenomen social, nu au nicio legatura cu tenisul. Simona ii excita, le gadila simtul agresivitatii imbecile.

Pe langa critica „a la Cioran” privind calitatea romanilor, CTP subliniaza un fenomen real, o mutatie sociala extrem de importanta, generata de interconectarea din ce in ce mai cuprinzatoare a indivizilor.
Devenim din ce in ce mai mult, o civilizatie colectiva in stilul albinelor si al furnicilor ! Iar acest lucru are atat avantaje, cat si dezavantaje. Daca avantajele sunt evidente, sa remarcam si cateva dezavantaje:

– asa cum zice si CTP-ul, netul OFERA O TRIBUNA NEAVENITILOR ! Si prin natura colectiva a netului, acestia influenteaza si alti oameni in acelasi sens ! In cele din urma, e posibil sa basculezi opinia publica spre decizii gresite, periculoase. Un exemplu in acest sens este si psihoza anti-vaccinare. Oameni fara pregatire stiintifica se pronunta intr-un domeniu foarte tehnic, punand in pericol sanatatea publica in ansamblu !

– un efect pervers este generat chiar si de libera difuzare a unor informatii socante (reale, ce-i drept !). Va dau un exemplu: saptamanile trecute s-a facut mare caz in mass-media (mereu in goana de nou si senzational) privind nu stiu ce joc on-line cu un delfin sau casalot verde – (intentionat nu vreau sa pomenesc cu exactitate -cred ca ati prins voi ideea). Ei bine, toate bune si frumoase pe cand nimeni nu auzise la noi de aceasta prostie, DAR CE CREDETI CA S-A INTAMPLAT DUPA ce toate televiziunile au difuzat stiri despre grozavie ? Au inceput si copiii nostri sa joace „jocul” !! Chiar azi un copil si-a pierdut viata in acest fel !

– similar, este si pericolul politic, al malversiunilor democratice. Cum in sistemele democratice conteaza votul majoritatii, facilitatile internetului pot fi lesne folosite si in scop „dezinformativ” ! Un exemplu in acest sens este influentarea campaniei electorale americane prin vehicularea de informatii false, mare parte finantata de „prietenii” rusi. Si ati vazut ce s-a intamplat, o vedeta TV a ajuns sa fie aleasa presedintele celui mai puternic stat din lume ! Grotesc !
Va dati seama ce se poate face in viitor pe calea internetului de mare viteza (care va ingloba inclusiv televiziunea) !

– nu mai detaliez oportunitatile de comunicare pe care netul le ofera tuturor dezaxatilor, ca sa puna la cale tot felul de napaste. In context, citeam deunazi ca Twitter a sters mii de conturi de propaganda islamista. Pai abia acum ??

– mai sunt si riscurile generate de sistemele care aduc atingere intimitatii personale, de pilda softul care te indentifica din poze facute si postate chiar si fara voia ta, softurile care te plaseaza in timp si spatiu prin intermediul telefoanelor inteligente (informatii providentiale pentru furaciosi si alti infractori), nu mai zic de clasicele riscuri exercitate de tot felul de criminali etc.

– apoi, fenomenele noi cu potential nefast care apar in fiecare zi. Un exemplu il poate reprezenta, de pilda, invazia sistemelor de tip UBER, care ofera facilitati dar si o doza de risc legate de lipsa reglementarilor de siguranta existente in taximetria clasica (provocata si de reactia lenta a autoritatilor in fata unor astfel de mutatii). Sau alt exemplu, jumatate amuzant, jumatate ingrijorator: pe pagina FB a unui grup de elevi de gimnaziu era un adevarat poll, de unde puteau alege diverse variante (inclusiv „o bauta”) in locul orei de geografie ! Mi-ar fi placut sa stiu ca fiica mea nu are la dispozitie astfel de „ocazii”, dar are, si ramane sa ma bazez pe discernamantul ei (la concurenta cu presiunea grupului – daca ailalti sar in put, doar n-o sa ramai tu de caruta, nu ?). Mai e si bullying-ul pe net, chiar azi citeam de un baietel de 11 ani care scria ca „viata este ca un joc cu niveluri din ce in ce mai grele” si care s-a aninat de-o barna in pod – vai si-amar !

– in fine, e cunoscut faptul ca retelele de socializare si netul, in general, pur si simplu au devenit un drog la propriu, se pare ca nevoia de conectare si informare este adanc implantata in creierele noastre. Iar acest trend se accelereaza in directia unei vieti virtuale, mai la indemana si mai satisfacatoare decat cea reala ! Si inca nu s-a descoperit calea de a ne conecta cerebelele direct la fibra optica, sa vedeti atunci mutatii !

– alt domeniul critic tine de situatiile de urgenta. Se stie cat de rapid circula zvonistica si inaintea internetului – va dati seama ce viteza si ce amploare ar capata acum ? Indeobste nu e atat de important, dar intr-o situatie de criza ar deveni critic !

Ce e de facut ? Nu prea multe, caci internetul a prosperat tocmai datorita caracterului sau de spatiu liber, necenzurat. Cea mai eficace si la indemana solutie este CONSTIENTIZAREA cetatenilor privind riscurile mediului online, incepand din scoala ! Ca slava-domnului, in scoala se predau atatea INFORMATII INUTILE, incat oricand poti gasi loc si pentru cele cu adevarat utile in cotidian.