Archive for the ‘Si altele..’ Category

De 1 decembrie: dezamagirea democratica   1 comment

Pentru 1 decembrie, mi-am dorit sa scriu un text-radiografie a starii in care se afla natiunea, dar nu mai are rost, pentru ca am gasit un text in care ma regasesc 100%. Este vorba de articolul domnului Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea, cu doctorat in filozofie (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Iata AICI si adresa originala de pe Contributors.ro
Domnule profesor: JOS PALARIA, BRILIANT ! si sper sa nu va suparati daca reiau si aici articolul dvs. !

DEZAMAGIREA DEMOCRATICA

„Lucruri care, până nu cu mult timp în urmă, păreau a fi străine unele de altele – venind din direcţii diferite ale socialului – încep să se întâlnească şi să contureze o direcţie în care, din ce în ce mai probabil, vom apuca-o în timpul ce vine. Antiamericanismul (dublat sau nu nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiozitatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre. Nu ţarul de la Kremlin, nici “Vocea Rusiei” sunt artizanii acestei victorii, ci incapacitatea noastră de a da un răspuns problemelor reale pe care le avem şi pe care, în bună parte, le-am moştenit. În mod difuz, oamenii au înţeles că aceste probleme nu vor primi nici un răspuns în timpul vieţii lor şi că nu le mai rămâne altceva de făcut, decât să coasă unul lângă altul peticele acestea disparate, pentru a-şi amenaja, aşa cum se poate, o viaţă printre ruinele unei ţări.

Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, nici în 1918, nici în 1989, este faptul – simplu şi banal – că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic. Democraţia este cadrul în care omul are libertatea de a decide asupra rosturilor vieţii lui şi ale comunităţii în care trăieşte. Dar condiţia exerciţiului libertăţii o reprezintă disponibilitatea de gândi rosturile comunităţii şi ale propriei vieţi în cadrul acesteia. Un om a cărui singură preocupare e aceea de-a supravieţui de azi pe mâine – exact ca un bolnav în fază terminală – nu are posibilitatea de-a cugeta la sensul vieţii comune şi la exigenţele pe care aceasta le are faţă de el. Dacă faptul de-a te adăposti, sau de-a mânca, e singurul tău orizont, atunci nu ai – în nici un fel – libertatea de-a te raporta la mai mult. Eşti asemeni celui conectat la aparte, care nu trăieşte decât doar pentru încă o respiraţie. E trist, dar e adevărat, sărăcia îl ţine pe om captiv problemelor mărunte ale vieţii de fiecare zi şi-i stabileşte ca singur orizont al existenţei satisfacţia imperativă a necesităţilor curente. Au ştiut-o şi anticii, au ştiut-o şi modernii: săracul – oricât de mult l-am exalta romantic – e sclav al nevoilor zilnice şi, pe cale de consecinţă, e exclus de la viaţa civică. Iar faptul de a-i acorda prerogativele civice – în virtutea universalităţii genului uman şi a generalizării cetăţeniei – poate fi, după caz, un act de generozitate sau unul de pur cinism. Acolo unde libertatea e reală, ea e sora prosperităţii. Căci omul care prosperă trăieşte efectiv beneficiul libertăţii şi, prin gândul şi fapta lui, înţelege perfect care e rostul păstrării şi al amplificării ei. Mai mult decât atât, omul care prosperă priveşte cu încredere viitorul – ca oportunitate a altor dezvoltări şi a sporirii beneficiului muncii şi al gândului lui. De aceea e, oricând, gata să apere libertatea şi să fie prezent, în persoană sau cu resursele lui, acolo unde se discută aceasta.

Dar săracului ce i se poate cere? În ce altceva poate el spera decât în răsturnarea, magică şi totală, a situaţiei în care se află? Ce e viitorul pentru el? Un singur lucru: disperarea de a-si vedea copiii scăpaţi din iadul la care el e condamnat pe viaţă. Pentru asta e dispus să lucreze ca un ocnaş, să mintă, să înşele şi să fure, pentru că ştie – din propria lui experienţă – că oamenii nu au decât o singură şansă de a scăpa din infern. În rest, nu există nimic altceva decât casa, familia, mâncarea, traiul de zi cu zi şi acel, scrâşnit, “mai rău să nu fie!”. Din 1989 până astăzi oamenilor acestora li s-a promis marea cu sarea şi nu li s-a dat – de către instituţiile europene, nu de noi – decât un singur lucru: posibilitatea de-a evada din mizeria unei lumi care-a făcut din naufragiu un mod de viaţă. La fiecare ciclu electoral, acestor oameni li s-a spus că “ei decid” şi după fiecare alegeri, viaţa lor a rămas la fel; şi datul mitei şi (mai întotdeauna) cei cărora le-o dădeau sunt tot acolo. Şcoala s-a golit de orice conţinut şi a ajuns o afacere de sacoşe şi de meditaţii, spitalele s-au ruinat şi-a mai rămas alb în ele doar plicul strecurat în buzunarul (mereu deschis) al doctorilor şi al asistentelor, administraţia publică nu e renumită decât prin lipsa ei de funcţionalitate, trenurile arată şi circulă de parcă ar veni şi s-ar duce pe front şi societatea însăşi, asemeni apei stătute, s-a împărţit între suprafaţa subţire şi gelatinoasă a celor ce se pot mişca (politicieni, afacerişti veroşi – conectaţi la banul statului – şi interlopi ce “txează” la lumina zilei) şi marele underground al unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Asta e România Centenarului Unirii! Să ne mirăm că oricine poate o părăseşte? Sau că, în interior, tinde spre singura formă de echilibru – precar şi acela – pe care a cunoscut-o în istoria ei: feudalismul? O să se spună: nu, România nu e un stat eşuat. Oare? România e asemeni unui bolnav sedat ce merge, deasupra unei prăpastii, pe o coardă, nici aceea prea bine întinsă. Da, încă n-a căzut. Incă. Şi totuşi, dincolo de acest “încă” e un abis pe care noi nu-l mai vedem (pentru că îl simţim prin epidermă), dar care – cum ieşi din graniţele ţării, sare în ochi: sărăcia. Singura constantă a istorică a lumii noastre a fost sărăcia. Nu a existat nici un moment în întreaga noastră istorie în care să fi fost – în oricare din provinciile ce ne alcătuie – o naţie proasperă. Epoca lui Carol I, care a modelat oraşele Regatului şi a creat o subţire pătură alcătuită din marii moşieri şi mica burghezie, s-a încheiat cu ultima răscoală europeană. În Europa Occidentală, răscoalele sunt fenomene specifice Evului Mediu. Interbelicul elitelor noastre s-a încheiat cu trei dictaturi, orice s-ar spune, acceptate de o populaţie care nu a refuzat calea (rusească) a modernizării cu forţa, de sus în jos. Comunismul a sfârşit în frigul, foamea şi întunericul care au făcut din oraşele ridicate de Ceauşescu nişte bidonviluri de lumea a treia. Iar democraţia noastră “originală” se îngroapă în scandaluri, paiete şi festivităţi golite de orice sens. Dincolo de toate e o populaţie însingurată, îmbătrânită, tot mai bolnavă, la limita de jos a alfabetizării, hrănindu-se cu resturile industriei de consum şi care trăieşte cu 300 de euro lunar. Adică cu banii pe care nu i-ar accepta nici un somalez, eritreean, afgan sau bangladeş imigrat în Europa. Peisajul din jurul nostru, cu case ce se ruinează, cu craterele fostelor fabrici, cu munţii despăduriţi, cu grămezile de gunoaie, cu vilele de prost gust şi cu beculeţele “lunii Sărbătorilor” e oglinda chipului nostru, scofâlcit de neputinţă şi a sufletelor noastre pustii. Aceştia suntem!

A le vorbi acestor oameni despre “democraţie”, “valori europene” şi “parteneriat trans-atlantic” nu e nimic altceva decât dovada unei patetice inadecvări şi a autismului în care trăiesc cei ce rostesc asemenea discursuri. În 1990, în 1996, în 2000, chiar în 2004 sau 2007 lucrurile acestea mai numeau ceva, o speranţă, descescătoare cu timpul, dar totuşi o speranţă. Astăzi nu numesc nimic altceva decât trista realitate: o subţire pătură suprapusă de oameni care pot orice şi o enormă masă de iobagi, care nu mai pot nimic. Ceea ce e propriu timpului pe care-l trăim este faptul că, exceptând o mână de tineri idealişti, entuziaşti şi studioşi, nimeni nu mai crede în vorbele frumoase. “Democraţia”, “valorile europene” şi “parteneriatul trans-atlantic” au devenit nu doar termeni calpi, ci au sfârşit – în percepţia publică – exact în opusul lor. “Democraţia” a ajuns a fi asimilată vorbăriei găunoase, scandalurilor oneroase, războiului dintre ganguri şi jafului cu protecţie “de sus” prin care s-a devastat tot ce a putut fi împărţit şi s-au creat “parlamentari” şi “miliardari” de carton. “Valorile europene” au sfârşit prin a fi reduse la două: “drepturi” pentru minorităţile sexuale şi “cote” de imigraţie. Altfel spus, deschiderea porţilor către invazia – şi dinlăuntru, şi dinafară – a unor străini care, cu protecţii cărora noi nu ne putem opune, ne vor transforma pe noi înşine în “străini în propria ţară”. Iar “parteneriatul trans-atlantic” nu mai e înţeles decât ca o formă penibilă de vasalitate în numele căreia America propune şi dispune după cum vrea, de tot ce vrea, în România. Şi nu orice Americă, ci în mod clar cea a “corectitudinii politice”, a “birocraţiei” şi “multinaţionalelor”. Cei care mai înţeleg cât de cât lumea în care trăiesc pot urla din toţi bojocii că nu aşa stau lucrurile, că aceste viziuni false şi reductive sunt opusul realităţii şi că dincolo de ele se văd luminile tancurilor de la Răsărit. Numai că vorbele lor nu vor mai ajunge niciodată în bordeiele sărăcăcioase ale celor ce cred cu tărie că democraţia e jaf, Europa – homosexualitate şi America – stăpânul. Oamenii aceştia sunt convinşi că ştiu, mai bine decât toţi intelectualii, asimilaţi şi ei tuturor stăpânirilor. Am ajuns o naţie de gnostici!

E straniu că politologilor, sociologilor şi experţilor noştri în relaţii internaţionale nu le spune nimic această răsturnare a sensurilor ce traduce o speranţă înşelată şi transformată în ostilitate. Astăzi linia de separaţie nu-i mai desparte pe democraţi (sau liberali) de adepţii totalitarismului, ci pe cei care asumă modernitatea de cei ce vor (re)instaurerea unei lumi tribale în care totul e simplu şi clar. Ce ne-a adus modernitatea? Problemele modernităţii. De pildă aceea că un drum se face doar prin decizie şi prin efort comun. Or, s-a dovedit că nu suntem în stare nici să ne acordăm pentru a decide cu toţii, nici să susţinem un efort de durată pentru a articula ceva în comun. Şi atunci? Una din două: sau ne prăbuşim într-o ruină generalizată, din care bande de asociaţi ai interesului de moment fură tot ce le cade în mână sau ne încredinţăm unui tătuc feroce, capabil să decidă pentru toţi şi să construiască – la nevoie din oasele noastre – drumul de care avem nevoie. Modernitatea înseamnă dezbatere. În lumea noastră dezbaterea înseamnă ceartă şi înjurături, refuzul înţelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor poliţe vechi şi neagră băşcălie. Modernitatea înseamnă deschidere. Numai că pe la noi, dacă nu-ţi zăvorăşti bine uşa, îţi intră careva în casă şi bucuros să fii dacă te lasă cu zile după ce-ţi ia totul. Către cine să te deschizi? Către cel ce te-a înşelat şi altădată? Către cel ce vrea – aşa cum vrei şi tu – să agonisească ceva pe seama ta doar ca să scape dintr-o lume care nu-a fost niciodată pentru voi una comună? Deschiderea, pe meleagurile noastre, înseamnă coborârea gărzii, renunţarea la luptă şi semnul că poţi fi călcat în picioare. Modernitatea înseamnă atenţie şi disponibilitate faţă de altul. Dar cum ne putem noi deschide faţă de altul, când toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut aveau ei o condiţie mai bună decât a noastră? Când a fost celălalt egalul nostru? Pentru noi a fost stăpânul, bogatul, cel în faţa căruia a trebuit să stăm cu căciula în mână şi pe care, în adâncul nostru, l-am urât din tot sufletul. N-am visat decât să-l doborâm şi să chefuim în palatele lui. Băieţii care i-au dat în cap lui Gherghe Brătianu şi l-au bătut cu răngile pe Mircea Vulcănescu nu erau nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Erau “copii de-ai noştri”, de la ţară, crescuţi din lacrimile mămucilor lor şi din sudoarea taţilor lor. Însă când au dat cu parul, au dat cu plăcere, pentru că cel în care-au dat era altul, străinul, cel care uda cămaşa tatălui cu sudoare şi le făcea mamele să plângă. Şi au dat nu doar pentru că li s-a spus asta, ci pentru că au trăit-o ei înşişi în anii dinainte de-a ajunge gealaţi. Nu vă fie frică, dacă s-ar întoarce încă odată lumea, s-ar găsi destui care să dea iarăşi, tot cu atâta sete!

Când am spus că vrem în Europa, noi am crezut că vom fi primiţi ca nişte victime şi, în acelaşi timp, eroi; că ni se va întinde covorul roşu şi că vom fi despăgubiţi – cu asupra de măsură – şi pentru Yalta, şi pentru Malta. Şi-n loc de asta am fost admonestaţi că nu le dăm drepturi ţiganilor, ni s-a impus “liberalizarea” monedei, “privatizarea industriilor”, legislaţie pentru homosexuali şi câte alte mărunte şicane birocratice. Am înghiţit atunci în sec; Europa era visul nostru şi chiar dacă se răstea la noi, tot către ea priveam. Vai, Europa aceea care nu ne-a înţeles! În România nu minorităţile sunt problema, ci majoritatea! Urbanizată în prima jumătate a secolului XIX, Europa a avut un veac – deloc liniştit – pentru a-şi stabiliza majoritatea (ca middle-class prosper) şi apoi s-a putut dedica integrării progresive a minorităţilor pe care statul naţional şi capitalismul industrial le marginalizaseră. Dar noi? Pe noi ne-a prins 1989 cu mai bine de jumătate din populaţie în rural, adică în afara datelor elementare (reţele de apă, canalizare, asistenţă medicală etc.) care definesc civilizaţia. Masa aceasta enormă, plus celalaltă – aproape la fel de mare – rămasă pe drumuri, în oraşe incapabile să se mai întreţină, după falimentul industriilor comuniste a fost adevărata noastră problemă. Cine s-a ocupat de soarta lor? Cine a gândit un cadru – cât de cât coerent – pentru viaţa comună a acestor oameni şi pentru ca fiecare dintre ei să aibă posibilitatea de-a se realiza? Ce li s-a dat – în 30 de ani – acestor oameni, cu excepţia deschiderii graniţelor?

Nu avem canalizare în cele mai multe sate, în multe nu e nici dispensar, bibliotecile au fost aruncate în stradă sau arse, se închid şi şcolile – ce le mai rămâne făpturilor ce încă bântuie prin ele? Un singur lucru – căci e în fiecare sat: Biserica. Orfanii tuturor guvernelor, orfanii Europei (cei la care n-a ajuns un euro din faimoasele “fonduri” împărţite generos “între prieteni”) şi-au regăsit tatăl. Biserica aceasta de bază – care n-are aproape nici o legătură cu biserica instituţională – e ultimul loc în care se mai pot întâlni cei care nu mai au unde se duce. Şi Biserica aceasta le spune că străinii (adică cei care sunt altfel decât noi) sunt împotriva firii, că stăpânitorii lumii acesteia trebuie să fie asemeni tatălui, autocraţi ce răspund doar în faţa Pantokrator-ului, că credinţa e viaţă şi ştiinţa e nebunie şi, mai ales, că pe cel părăsit de toţi, Dumnezeu nu-l uită. Pentru dezmoşteniţii lumii acesteia e suficient, pentru că e clar şi pentru că vorbeşte nu minţii, ci sufletului lor. Cuvintele acestea au intrat în ei pe-acolo pe unde intră disperarea şi plânsul şi, de aceea, sunt mai adevărate decât toată logoreea lumii acesteia. Acestor oameni li se adresează pliantele ininteligibile pe care se toacă “fondurile europene”? Lor le vorbesc specialiştii în abstracţii invitaţi ocazional de diverse televiziuni? Pentru ei se publică atâtea cărţi la care n-au cum să ajungă (nici fizic, nici financiar)? Să nu ne amăgim! Ceea ce noi numim “cultură” e un mediu foarte restrâns de oameni care se citesc între ei. Şi care n-au ştiut – atunci când trebuia! – să difuzeze în lumea sărăciei ideile modernităţii europene şi nici să-i determine pe puternicii zilei să le pună în practică. Astăzi nu-i mai ascultă aproape nimeni şi, “chiar de-ar vorbi limba îngerilor”, vorbele lor se duc în gol.

Oamenii pamântului au crezut şi în urbanizare, şi în prosperitate, şi în mitul Europei mari. Acum nu mai cred în nimic din toate acestea. Doar speră să le scape copiii din iadul numit România. Iar pentru acest iad nu mai văd decât o singură soluţie: mântuirea. Şi, dacă e nevoie, mântuirea prin foc şi sabie. Ratând – pentru atreia oară într-un veac – modernizarea, n-am făcut decât să creem o enormă masă resentimentară care trăieşte la limita umanului. Oamenii aceştia şi-au pierdut credinţa în puterea cuvintelor de-a modela lumea; pentru ei singura schimbare adevărată ar fi răsturnarea totală a tot ceea ce vedem acum. Preocupaţi de “salarii şi pensii speciale”, am creat o întreagă populaţie de revoluţionari cărora le lipseşte o scânteie pentru a tarnsforma cotidianul în Apocalipsă. Orbiţi de jocul cu sofisticăriile n-am băgat de seamă că au uitat să citească şi singura lor sursă de informaţii sunt ştirile ce anunţă iminenţa ceasului din urmă. Lumea lor nu e asemeni celei pe care o vedem zilnic: a vârfurilor societăţii, ce se agită la suprafaţă asemeni valurilor mării. Lumea lor e asemeni vulcanului, mută până în ceasul erupţiei care schimbă faţa lumii. Cine sunt Putin şi Erdogan în ultimă instanţă? Oameni comuni, banali şi în înfăţişare şi în discurs, oameni ca toţi ceilalţi, care-i reprezintă pe toţi ceilalţi şi în care toţi ceilalţi îşi proiectează speranţele şi iluziile. De aceea rezistă la putere în ciuda crizelor şi-a sancţiunilor. Sigur că vor cădea şi ei într-o zi şi în locul măreţului vârf al muntelui se va căsca un crater sinistru. Sigur că după ei vor fi zguduiri mai mari şi răsturnări mai violente. Dar, până atunci, ei sunt acolo. Un cuvânt al ţarului sau al sultanului creează o autostradă sau un pod, în vreme ce hărmălaia ridicolă a Parlamentului nostru nu creează decât scandal şi corupţie. Asta se vede din stradă.

Viziunea tribală a societăţii (“afară cu străinii din ţară”, să rămânem doar noi între noi), reîntoarcerea la credinţa fundamentalistă (cu antiintelectualismul ei, care consideră orice cunoaştere fără beneficii practice ca fiind inutilă), mistica “tătucului salvator” şi invocarea soluţiilor de forţă, resentimentarismul cu potenţial revoluţionar şi, mai mult decât toate, instabilitatea agitată a unei societăţi ce se descompune sunt măsura dezamăgirii pe care-o lasă în urmă a treia tentativă, eşuată, de modernizare a lumii noastre. Şi, în ciuda faptului că atât în 1989, cât şi în 2007 aveam o mulţime de aşi în mână, sunt dovada faptului că am ratat – încă odată – întâlnirea cu Europa. Liviu Dragnea, Tudorel Toader, Liviu Pop sau Olguţa Vasilescu nici măcar nu există. Ei sunt doar materializările – ectoplasmatice şi ridicole – ale acestui eşec, mare cât secolul ce ne stă în faţă.”

Anunțuri

Serj Tankian (SOAD): Felicitari romanilor !   Leave a comment

Nu puteam sa ratez evenimentul asta – Serj Tankian, solistul trupei mele favorite, a salutat uriasele proteste pentru democratie din Romania, sambata 4 februarie, pe pagina lui de Facebook !

Pentru cine nu stie inca, System of a Down (SOAD) este o IMENSA trupa nord-americana cu membri de origine armeana, care au vandut milioane de discuri urmare a celor 5 albume de studio, 16 single-uri si 11 clipuri video – de remarcat ca 3 dintre albume au debutat direct pe locul 1 in Billboard Top 200, de 4 ori fiind nominalizati la premiile Grammy. Au luat o pauza in 2006, dar in toamna lui 2016 tocmai au anuntat ca lucreaza la un nou album!

Textele lor sunt frustre si curajoase, vorbind despre tragediile trecutului si nedreptatile prezentului, nelipsind, bineinteles, eterna tema a iubirii. Muzica este suprinzatoare si te unge la suflet !

Serj a distribuit sambata seara un articol Al Jazeera care anunta decizia executivului din Romania de a abroga ordonanta de urgenta privind modificarea codului penal: „ – Asa se castiga luptele impotriva unor legi nedrepte. Felicitari romanilor ! In aceste zile, Romania este o sursa de inspiratie !”

Iti multumim, Serj, te salutam si noi si abia asteptam albumul cu numarul 6 !
Pana atunci, iata o piesa cu versuri simtite, cu care rezonam si noi in aceste uimitoare zile :

10 motive pentru care OUG 13/2017 a fost un eveniment fericit   Leave a comment

Desigur, sunt ironic, nu OUG 13 in sine este evenimentul fericit, CI IMENSUL PROTEST CARE A URMAT ! Si iata de ce:

– in primul rand, este un semnal ca opinia publica (reflectand partea activa a societatii) S-A MATURIZAT ! Am vazut (si chiar am participat) la proteste inca din 1989 incoace, dar reactia si solidaritatea unui cuantum atat de ridicat de cetateni pentru a protesta IN FAVOAREA UNUI PRINCIPIU, ESTE FARA PRECEDENT ! In afara de mitingurile anti-sistem din 90′, 92′, etc – s-a mai protestat masiv pentru diverse drepturi salariale (atunci cand sindicatele au adus oamenii cu autobuzele din tara), dar asta e cu totul altceva, aici se demonstreaza din constiinta civica !

protest-bucuresti-monica-in al doilea rand, acest protest este DATATOR DE PUTERNICA SPERANTA PENTRU VIITOR, fiind UN AVERTISMENT DUR adresat clasei politice in ansamblu CA NU VA MAI FI NICIODATA LA ADAPOST DE JUDECATA ASPRA A OPINIEI PUBLICE INFORMATE SI CULTE din Romania ! DESTUL cu marlania, nesimtirea si deciziile discretionare in politica de varf ! Bagati bine la cap: FAPTUL CA ATI CASTIGAT NISTE ALEGERI, NU VALIDEAZA DECIZII DISCRETIONARE IMPOTRIVA PRINCIPIILOR DE DREPT SI DE BUN SIMT !

Neregasindu-se in doctrinele anemicelor partide de opozitie, segmentul cel mai educat al populatiei Romaniei A FONDAT AD-HOC UN PARTID DE OPOZITIE  – PARTIDUL CONSTIINTEI CIVICE ! Sa speram ca data viitoare oamenii astia o sa ajunga si la vot !

– in al treilea rand, acest protest A FOST O SCOALA pentru categoriile mici de varsta – pentru adolescenti si tineri (cu atat mai mult cu cat a avut succes „de etapa”) ! In epoca retelelor de socializare, mesajele au ajuns chiar si la cei mai tineri utilizatori, protestatarii de maine. Sa vedem daca acum, la o asemenea amploare a protestelor, o sa-i mai poata cineva minimaliza cu apelativele de „Sorosistii”, „norvegienii”, „ongistii”!

– in al patrulea rand, aceste uriase proteste anti-coruptie, efectiv „NE-AU PUS PE HARTA LUMII CIVILIZATE” ! Va asigur ca am lasat cu gura cascata multe cancelarii europene si multe state din lumea intreaga, nu in multe exista atatia cetateni dispusi sa lupte pentru un principiu ! Caci, sa nu ne imbatam cu apa rece, Romania era inca privita de multi occidentali ca un stat est-european corupt, undeva prin estul salbatic – nu departe de Ucraina, bunaoara!

– in al cincilea rand, amploarea protestelor A (MAI) SCOS DIN CORZI INSTITUTIILE JUDICIARE ale statului roman – caci atacurile nu mai conteneau in ultimul timp ! Manifestantii le-au intarit determinarea sa lupte ferm cu coruptia parca nesfarsita din Romania ! Si va rog, sa lasam lozincile anteniste si reteviste cu „statul procurorilor” si nu-mi spuneti ca „asa e si la altii” sau sa repetati lozinci, pe mine ma intereseaza cum e la noi, si e rau de pe vremea cand domnii tarilor romane (pamanteni sau fanarioti) efectiv isi cumparau domnia de la Stambul ! Iata ca Vestul ARE DREPTATE SA NE ARATE CU DEGETUL ca fiind corupti, tocmai i-a confirmat alde Dracnea, Tariceanu, Grindeanu si Iordache !

– in al saselea rand, aceste uriase proteste au reprezentat si O PERECHE DE PALME pentru televiziunile obediente, aparatorii patronilor lor aflati prin puscarii sau urmariti prin Interpol prin subminarea institutiilor „justitiare”. Caci s-au obisnuit sa toarne laturi fara niciun fel de scrupule, incredintati ca propaganda este decisiva (inclusiv electoral) – sa vedeti  acum ce frumos si-au coborat tonul isteric dupa ce manifestantii s-au inmultit si s-au plimbat si pe la CNA !

– in al saptelea rand, aceste vehemente dar civilizate proteste, AU (MAI) STOPAT DELIRUL PUTERII al celor care au castigat alegerile (pe fondul absenteismului si al degringoladei PNL) ! Caci nici nu deschisesera bine usa palatului Victoria ca se si repezisera sa dea ordonante ca sa-si salveze confratii din puscarii sau sa usureze soarta celor care au deja dosare pe rol – cum are chiar Maria-Sa Imperatorul Dracnea ! Nu le-a pasat nici cat negru sub unghie de opinia publica, de protestele lumii civilizate, nici macar de minima logica – aveau o obsesie si au implinit-o fara scrupule.  Iata ca NU TOTI OAMENII POT FI CUMPARATI, nu toti cetatenii gandesc cu stomacul !

– in al optulea rand, infrangerea grava a PSD-ului (si a pudelului ALDE) – victime a propriei suficiente, ADUCE CU SINE O OARECARE ECHILIBRARE A ESICHERULUI POLITIC, caci se stie bine cat de periculoasa este o scena politica dominata categoric de un singur partid ! PSD-ul a demonstrat inca o data CA ESTE UN PARTID NEREFORMABIL, are ca lideri „baroni” locali cu state in PCR (a de vedea „juristul” de Caracal Florin Iordache), fara reflexe democratice, fara coloana vertebrala si fara bun-simt, iar cand mai apare cate unul care nu renunta la principii, iese in evidenta ca un cal breaz (vezi ministrul demisionar Florin Jianu si primarul Iasilor, Mihai Chirica) si astia sunt izolati, ignorati sau exclusi din partid. Iar „Dracnea”, oh my goodness, Dracnea ne-a facut sa-l regretam pe Ponta – ala era mai frecventabil fata de dictatorul bizon teleormanean !

– in al noualea rand, aceste proteste CONSTITUIE UN SPRIJIN SI PENTRU PRESEDINTELE IOHANNIS, (devenit vrand-nevrand liderul opozitiei), caci alianta penalilor din Parlament ii purta sambetele inca din prima zi ! Alde Dracnea il ameninta pe presedinte cu suspendarea ori de cate ori ii deranja vreun vanticel mustata – hai sa vedem daca acum mai e asa de larg in „promisiuni” de suspendari ! Caci chiar daca a inceput ezitant, Iohannis dovedeste ca a inceput sa invete si deocamdata e singura varianta valida a pro-europenilor.

– in fine, in al zecelea rand, dar nu neaparat ultimul, aceasta uriasa miscare incununata de succes NE-A DAT UN SENS, O SPERANTA DE VIITOR, si sa nu ne temem de cuvinte mari, NE-A RESTAURAT MANDRIA DE A FI ROMAN ! Caci dupa marsavele ordonante din crucea noptii, parea ca istoria bate pasul pe loc si ne-am intors in discretionarii ani 90′ – dar iata ca nu e asa, si putem fi mandri de asta, timpul nu a fost pierdut si avem un viitor in lumea civilizata !

Posted 5 Februarie 2017 by Liviutz in Si altele..

Tagged with , , , , , , , , , ,

Doar 10 zile !   Leave a comment

Mihai Şora, protestand miercuri în Piaţa Victoriei FOTO: Cleopatra David

Filozoful Mihai Şora, in etate de 100 de ani, protestand miercuri în Piaţa Victoriei ! FOTO: Cleopatra David

Jalnica clasa (sic !) politica romaneasca a facut ca Romania sa alerge intr-un cerc vicios – iata ca dupa 27 de ani de la Revolutie, ne intoarcem in anii 90′, la vremea cand Ion Iliescu, PCR-ist de frunte, era ales presedinte cu 85% din voturi, pe fondul agitarii fantoselor cu „mosierii” si expatii care veneau sa ne cumpere tara in valuta.

In mod ironic, mosieri au devenit chiar ei, pretinsii oameni de stanga (vezi palatul teleormanean al lui „Dracnea”), in fond doar niste populisti verosi care au speculat saracia si lipsa de educatie si traditie democratica a romanilor – efectiv au cumparat electoratul si, odata ajunsi in varful gramezii, li s-a parut ca pot silui Justitia, ca sa salveze fundurile lor si ale finantatorilor campaniilor lor electorale. Asa cum suna si lozincile manifestantilor, s-a demonstrat ca PSD are coruptia in ADN si este incapabil sa devina un partid democratic !

Aceeasi nefasta spirala a prabusirii in trecut, se petrece si in Basarabia – unde romani la fel de saraci si ignoranti au fost pacaliti sa voteze un Iuda putinist doar pentru ca era, vezi-doamne – socialist. Asta pe fondul coruptiei si degringoladei fortelor democrate din micul teritoriu ex-romanesc.

Pana si marinarii din Antarctica protesteaza fata de abuzurile PSD !

Pana si marinarii din Antarctica protesteaza fata de abuzurile PSD !  Respect, tinere !

Similar si in Romania, situatia actuala s-a produs si din vina opozitiei liberale – formata astazi din persoane preocupate mai mult de afaceri si mai putin de doctrina, de multe ori pactizand cu inamicul ca sa-si umple buzunarele – sunt responsabili de vidul politic invadat de PSD. Nu mai vorbesc despre raul IMENS pe care-l produc televiziunile de casa ale mafiotilor politici (cu patroni la puscarie sau urmariti prin Interpol) – cu complicitatea criminala a Comisiei Nationale a Audiovizualului de-a lungul atator ani.

In acest peisaj dezolant, licare totusi o speranta – iata ca exista si o Romanie europeana, una sensibila la principii, una dispusa sa lupte chiar si cand batalia pare pierduta. E nevoie de ei, caci iata ca in miez de noapte, hotii instalati in palatul Victoria au jefuit fara scrupule viitorul democratic al tarii, in ciuda avertismentelor cu care a plouat din toate partile: cetateni, magistrati, Comisia Europeana, ambasade, presedentiile democratiilor occidentale, ba chiar si din partea Casei Regale.

Acum nu ne-a ramas de facut decat sa luptam pana la capat, doar 10 zile ne despart de momentul cand sabia ticaloaselor ordonante va cadea pe gatul Justitiei ! Si daca nu ma ascultati pe mine, ascultati-l pe Calin Goia !

Unirea din 1859 – moment de varf al istoriei romanilor   Leave a comment

Din confortul prezentului, noua celor de azi tinde sa ne scape faptul ca Unirea din 1859 a constituit UN MIRACOL ISTORIC care a depins atat de aranjamentul unic al astrelor (a se citi „interesele imperiilor vecine”) cat si de darzenia si curajul nebun al unionistilor – care nici macar nu reprezentau o majoritate clara in cele doua state romanesti.
Retineti – DE NENUMARATE ORI succesul Unirii a stat intr-un fir de par, povestea fiind demna de un film de aventuri care n-are nevoie de nicio dramatizare suplimentara !

Celor mai putin familiarizati cu istoria epocii, as vrea sa le relatez elemente istorice mai mult sau mai putin cunoscute, pentru a intelege mai bine ce moment COLOSAL a reprezentat anul 1859 si precedentii sai. Asadar, Stiati Ca ?

Situatia politico-teritoriala regionala inainte de Unire

harta-unirii-1859

– Situatia teritoriilor romanesti era foarte proasta. Sper ca va amintiti ca cele doua tari romanesti erau sub suzeranitate turca (am platit TRIBUT pana la Razboiul de Independenta din 1877 !), iar Dobrogea nu ne apartinea – devenise teritoriu turcesc dupa moartea lui Mircea cel Batran; Iar Bucovina era la austrieci !
– In secolul 19, Rusia se afla in plina expansiune, pe fondul slabirii puterii Imperiului Otoman. Dupa victoria din razboiul ruso-turc din 1806–1812, rusii ne luasera deja Basarabia si cerusera, nici mai mult, nici mai putin, si intreaga Moldova si Tara Romaneasca. Numai amenintarile Frantei au facut ca rusii sa-si tempereze tupeul !
– Nu mult mai tarziu, profitand de slabiciunea din ce in ce mai evidenta a turcilor, Rusia a declansat in 1853 așa zisul „Război al Crimeii” împotriva Imperului Otoman, ocupând si Principatele Române. Numai ca Anglia si Franta intra in razboi impotriva rusilor si ii silesc sa accepte un armistitiu in conditii defavorabile. Surpriza – desi Austria nu a participat la razboi, ea cere Rusiei sa se retraga din Principatele Române, urmarindu-si propriilor interese. Si într-adevăr Rusia s-a retras ! Însa neasteptat, atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând in octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia !!
– Urmeaza negocieri intre marile puteri: Franta si Rusia sustin (din motive strategice diferite pe care nu le mai detaliez) unirea celor doua tari romanesti, dar Turcia si Austria se opun (Turcia isi pierdea vasalii, Austria se temea ca pierde Bucovina). In fine, la 30 martie 1856 a fost semnat Tratatul de la Paris care a pus capat în mod oficial Războiului Crimeii, marcand un urias pas înapoi pentru Rusia si pretentiile sale de dominatie a regiunii- oferind un nesperat time-out unionistilor romani !
– Pe plan extern, Tratatul prevedea respectarea integritații Imperiului Otoman (deci si suzeranitatea asupra Tarilor Romane, dar nu avea dreptul de a trimite trupe decat cu aprobarea puterilor garante), Basarabia ramanea în continuare în stapanirea Imperiului Rus, dar judetele Cahul, Bolgrad si Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componenta Moldovei/Romaniei. Pe plan intern, se înfiintau si convocau Adunarile ad-hoc care sa exprime vointa populatiei cu privire la organizarea definitiva a principatelor (art. 24) si se înfiinta armata nationala pentru mentinerea ordinii interne si asigurarea frontierelor (nota: dupa Brancoveanu = epoca fanariota, principatele romane NU mai aveau dreptul sa mai aiba armata proprie !)

Situatia interna si demersurile pentru Unire

alexandru-ioan-cuza

– Daca in Tara Romaneasca opinia publica era majoritar favorabila unirii, in Moldova exista un puternic curent anti-unionist (ex: Nicolae Istrate, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Nicolae Sutu, chiar si Ion Creanga). Antiunionistii erau sprijiniti puternic de austrieci si de caimacamii (loctiitorii domnesti) Teodor Bals si apoi grecul Nicolae Vogoride – pretendent la tronul Moldovei. Acesta din urma a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, asigurand victoria anti-unionistilor. Numai ca Ecaterina Vogoride a sustras parte din corespondenta secreta purtata de sotul ei cu rudele din Constantinopol, unde era detaliat planul marsav ! Din corespondenţă reieseau plaţile facute de Viena catre guvernarea Vogoride si jocul dublu al Porţii si Angliei împotriva unirii. Scandalul a fost imens în presa vremii, cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromitatoare fiind publicate la Bruxelles si in tara – dar cu toate acestea, sultanul a refuzat repetarea alegerilor. In aceasta situatie, puterile garante au rupt relatiile diplomatice cu Imperiul Otoman in 4 august 1857 !!
– Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta sa nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III si Regina Victoria, în urma careia alegerile falsificate de  Vogoride au fost anulate. În schimbul acceptarii anularii alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri partiale a Principatelor, acestea urmând sa aiba doi domni, doua guverne, doua Adunări Legislative, etc.
– La 22 septembrie 1857 au avut loc noi alegeri in Divanul Ad-hoc al Moldovei favorabil unirii, iar la 30 septembrie si in cel al Valahiei, fiind puse bazele fuzionării celor doua principate. Printre alte rezolutii, erau si acelea de a numi ca domn un print strain cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene, mentinerea autonomiei sub suzeranitate otomana (protectie impotriva Rusiei), neutralitate si unirea Principatelor într-un stat sub numele de „România„.

– Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor doua Divanuri ad-hoc, puterile europene au adoptat Convenția de la Paris acceptand numai unele din cererile acestora (ex: denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, fiecare principat având instituții proprii, etc);
– Au urmat alegerile pentru Adunarile Elective, care urmau sa îi desemneze pe cei doi domni. In Moldova, jocurile erau facute pentru Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, agent al rusilor. Acesta avea si cateva sute de mercenari pentru a inchide gura oponentilor si pentru a forta alegerea lui si in Tara Romaneasca. Lovitura de teatru, cu numai doua zile înainte de vot, unioniștii au înteles cine era Sturza si au hotarat sa-l respinga si sa desemneze un candidat independent. După dispute aprinse, a fost propus si acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nici macar nu participase la întâlnire), vazut ca varianta de compromis între conservatorii filorusi si liberalii pro-occidentali (francofili).
– Urmare acestei schimbari de ultim moment, gruparea Sturza a pus la cale uciderea liderilor unioniști A. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu si Manolache Epureanu. Complotul a fost însa dejucat dupa ce a fost deconspirat de Alecu Onciul si Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei – care dorea o unire sub influenta ei.

– Pentru ca în textul Conventiei de la Paris nu se stipula ca domnii alesi în cele doua Principate să fie persoane separate (portita lasata de Napoleon al III-lea ??), liderii unionisti au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si în Țara Româneasca. Aici însa, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii detineau 46 din cele 72 mandate. În această situatie, liberalii radicali au initiat o vie agitatie în randul populatiei Capitalei si al țaranilor din împrejurimi. Peste 30 000 oameni s-a strans în zona Adunării elective (hotel Concordia – azi in ruine prin bunavointa autoritatilor bucurestene). La 24 ianuarie 1859, intr-o sedința secreta, deputatul Vasile Boerescu a propus alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta propunere fiind acceptata în unanimitate.

hotel-concordia

Practic, in ziua de 24 ianuarie pe care o sarbatorim astazi, Principatele Romane NU erau inca unite politic, erau doar in ceea ce se cheama o „uniune personala”, dar aceasta LOVITURA DE MAESTRU a unionistilor a creat premizele succesului etapelor urmatoare.
Povestea continua la fel de pasionant !

– Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Inalta Poarta și de Austria drept o încalcare a Conventiei de la Paris. Situația creată în cele doua Principate a provocat convocarea unei noi adunari a Conferinte internationale la Paris. Imediat, misiuni speciale conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante si au reusit sa castige sprijin pentru cauza romaneasca. Înca din a doua sedinta a Conferinței (1-13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere a domnului roman, dar Imperiul Otoman și Austria tergiversau. Mai mult, circulau informatii ca se punea la cale o intervenție militara turceasca peste Dunăre.
– Alexandru I. Cuza raspunde energic: la 20 aprilie, armata moldo-munteana este concentrata la Florești (între Ploiești și Câmpina). In cele din urma, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta si Austria au acceptat oficial în a 3-a ședința a Conferinței de la Paris (25 august-7 septembrie) sa recunoasca, la randul lor, dubla alegere a domnului roman. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât si cu cel Habsburgic, îl determina pe Cuza sa ordone închiderea taberei de la Floresti (1 septembrie 1859).

– Pentru a realiza deplina unire politico-administrativa , Cuza a iniţiat o serie de noi demersuri diplomatice, Costache Negri fiind cel însarcinat sa susţina cauza Principatelor la Constantinopol – Inalta Poarta fiind inca suzeranul Principatelor. Pentru a strange legaturile, Domnul a efectuat personal o curajoasa vizita pe Bosfor, în septembrie 1860. În cele din urma, la 13 septembrie 1861 s-a deschis la Constantinopol Conferinţa puterilor europene. Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplina, dar înca din prima sedința Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încalcari ale Convenției de la Paris (deja incalcata de deciziile curajoase ale lui Cuza si ale unionistilor), iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza.
– La începutul lunii noiembrie 1861, Inalta Poarta prezenta firmanul Unirii, dar în condiții considerate inacceptabile de unionisti. Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energica Camerelor si a guvernelor romanesti, poziția intransigenta a lui C. Negri și atitudinea favorabila a majoritații Puterilor garante si-au facut în cele din urma efectul. La sfarsitul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4-16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrandu-si totusi poziția.

Epopeea Unirii din 1859 continua la fel de pasionant cu  evenimentele de politica interna – o tema care trebuie cunoscuta a priori si in detaliu, dar nu insist aici. Sprijinit de unionistii liberali, dupa o lunga serie de demersuri de succes care au pus bazele Romaniei moderne, Cuza cedeaza unor tentatii autoritariste, inconjurandu-se treptat de o adevarata camarila care urmarea altceva decat interesul national (amanta lui, Maria Obrenovici,  jucand un rol nefast in viata lui personala si in politica statului).

Indepartarea vechilor sfetnici si prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogalniceanu şi fluturarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, sporesc tensiunile anti-domnesti.
Este momentul in care elita politica recurge la soluţia radicala, deoarece interesul era acela de a continua procesul de modernizare a societaţii româneşti. Opoziţia conservatoare ajunge sa se coalizeze cu liberalii împotriva domnului şi a regimului sau personal, în pofida marilor diferente de spectru politic („monstruoasa coalitie„). În conjuraţia anti-cuzista au fost atrasi si unii lideri ai armatei si ai garzii personale a domnitorului.

In dimineaţa zilei de 11 februarie 1866, trupe de artilerie patrund în palat. Ofiţerii ce trebuiau sa-l aresteze patrund în apartamentul domnului si îi înmaneaza documentul abdicarii, care fusese conceput de Ion Ghica şi C. A. Rosetti şi care avea următorul conţinut: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astazi 11 Fevruarie 1866, carma guvernului în mana unei Locotenenţe Domnesti şi a Ministerului ales de popor. Este urcat într-o trasura şi e trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan – unul din conspiratori. A doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va lua drumul exilului, impreuna cu familia (inclusiv cu amanta si cei doi fii!).
Se spune ca A. I. Cuza aflase despre iminenta acestui demers (daca ne amintim, alegerea unui print strain figurase in rezolutiile Adunarilor Divanurilor Ad-hoc) si nu se impotrivise energic, semn ca acceptase ca rolul sau se apropia de sfarsit. Din acelasi motiv, a refuzat sa solicite fidelilor sa-l repuna pe tron, nedorind sa provoace tulburari in fragilul stat roman. A contestat insa in multe epistole exilul sau prelungit, regele Carol I (si Consiliul de ministri) refuzand sa-i aprobe reintoarcerea, pentru a evita tulburari politice.

actul-de-abdicare

Alexandru Ioan Cuza moare de pneumonie la 15 mai 1873 , la vârsta de 53 de ani, in marele centru universitar de la Heidelberg, Germania. Este înmormântat in tara cu onoruri militare la 24 mai, in Biserica Domneasca de lânga Palatul din Ruginoasa, conform dorinţei sale. A fost petrecut de toti prietenii sai si de o mare multime populara. Dupa al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate intai la Curtea de Arges si apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Familia domnitorului a avut si ea un destin tragic:

  • Concubina Maria Obrenovici l-a parasit pe domnitor dupa vreo 4 ani. S-a sinucis in 1879 la Dresda, afland ca sufera de o boala incurabila;
  • Fiul cel mic, Dimitrie A. Cuza, isi zboara creierii in 1888, indragostit fiind de o franțuzoaica de moravuri ușoare, indepartata de mama sa;
  • In anul 1890, bolnav fiind de TBC, moare la 29 de ani si fiul cel mare, Alexandru A. Cuza, pe cand se afla în voiaj de nunta la Madrid;
  • Doamna Elena, personalitate exemplara si adevarata sotie princiara, traieste aproape 84 de ani, decedand la 1 aprilie 1909.

PS: Fapt mai putin cunoscut, detronarea domnitorului A.I. Cuza a dat un imbold nou antiunionistilor din Moldova (sustinuti si de rusi), tulburarile separatiste atingand apogeul prin rebeliunea de la Iasi din 3 aprilie 1866. Dar despre asta, alta data …

Sursa: diverse texte de pe Wikipedia, etc.

In umbra marelui URSS   Leave a comment

Mari emotii au starnit zilele acestea vorbele „bolsevicului” James Pettit lansate dezinvolt din amvonul ambasadei americane la Chisinau. Sa nu-ti vina sa crezi urechilor – omu’ era parca speaker la „Vocea Rusiei”! Oricat de mult ai vrea sa crezi intr-o „gafa”, nu poate sa nu te ingrijoreze atitudinea vadit antiromaneasca a diplomatului – o fi parerea lui personala sau cea a Departamentului de Stat ?

La prima vedere, americanul pare sa fi dat glas cinismului „bargain”-urilor ruso-americane – oricat de prieteni am fi noi cu SUA (a se citi vasali credinciosi), nu cred ca unchiu’ Sam ar ezita sa jertfeasca Basarabia pe altarul „intereselor superioare ale Aliantei” – doar a acceptat prezenta Armatei a 14-a in Transnistria atata timp fara sa-i supere pe rusnaci nici cu o floare !
El spune ceva de genu’ – „bai, stati cuminti, voi aveti probleme grave in tarisoara asta – doar n-o sa va apucati sa dezghetati conflictul cu Rusia tocmai acum cand a trecut si pasa Erdogan de partea lui Putin !”

Dar hai sa fim lucizi, nu e nicio paguba, si asa Marea (Re)Unire e departe, nu e dorita nici la Bucuresti, nici la Chisinau – ce sa mai zicem de Moscova si Washington ! Caci asta a fost ghinionul istoric, sa stam in umbra Marelui URSS …

 

Un Taxi in ceasul al 13-lea   Leave a comment

Tardiv, dar nu si inutil, cateva personalitati ale vietii publice si artistice au semnat zilele trecute un manifest pe muzica si versuri, atragand atentia asupra caracterului megalomanic si de prost gust al umflatei biserici autodeclarata „Catedrala Neamului” (care nu seamana deloc cu o catedrala, seamana cu o biserica obeza).

Catedrala Mituirii Neamului

E foarte bine ca au facut-o, sunt atat de rare luarile de pozitie publice ale intelectualilor din Romania ! In general ma intreb unde sunt intelectualii acestei tari cand se iau decizii importante pentru tara, chiar n-a mai ramas nimeni care sa fie preocupat sincer de evolutia societatii romanesti ? De pilda, ce fac multimile de academicieni, joaca sah si table ? As vrea sa le aud opiniile, pro sau contra problemelor arzatoare – caci altfel o sa decida politicienii dupa principiul „prosti da multi” (vezi si valul de plocoane parlamentare, caci se apropie alegerile).

Inteleg ca marea masa a populatiei, pur si simpla traieste cu frica zilei de maine (un recent sondaj Eurostat ne aseza IN COADA EUROPEI privind procentul de saraci – peste 25% !), este inculta si ingnoranta din cauza „stralucitului” sistem de invatamant romanesc (si ala ultimul din coada – dupa cum ne arata testele PISA), este saracita uman prin plecarea fortei de munca active catre alte zari. Dar INTELECTUALII TARII, unde sunt ei in momentele-cheie ? Oare scriu pe Facebook, ca Herr Iohannis ? Nu stiu, nu-i aud nicaieri …

In fine, sa revin la subiectul monstruozitatii din centrul Bucurestiului.  Imun la critici, zicea un ierarh zilele astea pe forumul Adevarul „-Peste ani, n-o sa-si mai aminteasca nimeni despre aceste vorbe critice, despre acesti critici, poporul o sa se mandreasca cu Catedrala Neamului !”

Sa va spun eu cat de mult o sa se mandreasca romanii cu scaun la cap, o sa se mandreasca FIX la fel de mult ca si cu hardugaia aia ceausista numita Casa Poporului construita peste cadavrul unui intreg cartier al Bucurestiului – simbol al dictaturii, al abuzului, al megalomaniei, si in final – al caderii in praful si pulberea istoriei ! Tot asa va fi si cu vecina (mai mare ?!!) , o sa ne amintim vesnic ca a fost construita cu bani publici rupand de la gura saracilor, un simbol al autismului BOR imun la orice critici si bun-simt crestinesc. Mie unul o sa-mi fie rusine vesnic de asemenea abominabila constructie si n-o s-o recomand nicicand unui turist – ar fi ca si cum ai recomanda sa vada palatul lui Kim Ir Sen !

Suntem o tara saraca si amarata (care risca sa devina si mai saraca si mai amarata, „gratie” marilor puteri care au scarmanat in gramada cu serpi din Africa si au dat lumea intreaga peste cap tocmai cand aveam un moment de respiro dupa ultima criza), iar atotputernicul BOR a avut o mare contributie la aceasta situatie (alaturi de complicii ei, politicienii) – singura ei grija fiind sa acapareze tot mai multe bogatii si sa construiasca tot mai multe biserici, mirenilor aruncandu-le cate un ciolan de pupat (aka moaste) si niste apa chioara pe post de panaceu universal (aka agheasma).

Acest lucru nu poate fi intamplator, tare ma tem ca tocmai asta urmareste BOR, sa trimita tara inapoi in Evul Mediu, vremuri cand Biserica le facea si le desfacea pe toate. In Europa de Vest bisericile sunt scoase la mezat, caci cetatenii nu mai au nevoie de sprijinul iluzoriu pe care ti-l ofera religia, avand siguranta zilei de maine  – la noi este exact invers, abia acum construim biserici – de parca n-ar fi cate una pe fiecare strada !

Hai sa-l ascultam pe Dan Teodorescu tragand una peste bot fariseilor BOR:

 

Posted 10 Aprilie 2016 by Liviutz in Muzica&Poezie, Si altele..

Tagged with , , , , , ,