Archive for the ‘amor’ Tag

Cand ingerii pleaca …   7 comments

Haideti sa ascultam ceva romantic potrivit cu aceasta cetoasa zi de duminica  – Bosquito cu Radu Almasan:

De o noapte tot te privesc
Si ma arde vina
Ca nu pot vreodata sa-ti spun
Ca imi esti lumina.

Dormi usor si-n brate ma ierti
Si-mi respiri in mana,
Tu ti-ai pus si suflet chiezas
Iar eu-ti dau furtuna.

Refren:
Cand ingerii pleaca, baby,
Demonul sunt eu
Strange-ma sa uit de mine, 
La pieptul tau, la pieptul tau !
Cand ingerii pleaca..

Esti frumoasa asa cum nu e
Si cum n-a fost nimeni,
Te privesc si iar n-o sa-ti spun,
Ca si ieri si maine.

Cand ma imbrac cu zambetul tau
Orice iad dispare,
Ca zapada ninsa-n desert,
Dimineata-n soare.

Refren:
Cand ingerii pleaca, baby,
Demonul sunt eu !
Strange-ma sa uit de mine
La pieptul tau, la pieptul tau !

Cand ingerii pleaca, baby, 
Cand ingerii cad,
Mai ascunde-ma odata,
La pieptul tau, la pieptul tau !
Cand ingerii pleaca…

Viata mea a fost ca un vant
Care bate-n prora,
M-a muscat de suflet mereu
Floare carnivora.

Ai rabdare copil al meu,
Inima-mi dezleaga,
Si-ai sa vezi ca eu m-am nascut
Sa te fac intreaga.

Refren:
Cand ingerii pleaca, baby,
Demonul sunt eu !
Strange-ma sa uit de mine
La pieptul tau, la pieptul tau !

Cand ingerii pleaca, baby,
Cand ingerii cad,
Mai ascunde-ma odata
La pieptul tau, la pieptul tau !
Cand ingerii pleaca…

Anunțuri

Posted 18 Noiembrie 2012 by Liviutz in Muzica&Poezie

Tagged with , , , , , ,

Intuneric in culori   Leave a comment

Ia neamule, decat sa stati ca fraierii in ploaie la coada la pupat moaste pe Dealul Mitropoliei, mai bine ascultati o piesa de piesa – Bosquito „motorizat” de legendarul Ovidiu Lipan Tandarica !!!

„Aceasta piesa canta povestea iubirii intr-o lume a mercantilului. Este o declaratie de dragoste la adresa vietii, surprinzand energia si puterea pe care ti-o dau sentimentele simple dar atat de complexe si adanci in esenta.” – au declarat membrii trupei Bosquito pentru Libertatea.

Am inteles ca Bosquito in frunte cu simpaticul Radu Almasan, a fost in turneu prin tara si prin Moldova ailalta, urmand sa-si lanseze noul albul printr-un concert la Sala Palatului ! In aprilie au fost la Hard Rock Cafe impreuna cu Tandarica – oaiii – ce-am ratat !

Radu a fost plecat putin in State, cam vreo 7 ani, dar bag seama ca i s-a facut dor de hartoapele natale. Tipul asta este printre rarisimele cazuri de „artisti” contemporani care canta la fel de bine si live – daca nu chiar mai bine !

Pe la 16 ani la o ceasca de cafea,
De-o tiganca m-am indragostit lulea,
Si panica, nu stiu, poate ca-s cam urat eu,
Ca dintre toate femeile pe niciuna n-am avut io !
Oooh, fata mea de caramea,
Oooh, strengareste imi zicea,
– Oooh, ia-o mai usor,
Te-nvat eu tot,
Te-nvat amooooor !

Refren:
Da-mi o mie de fiori
Da-mi o mie de fiori
Imi cerea adeseori
Si viata ne iubea, ne iubea !
Vreau o mie de fiori
Vreau o mie de fiori
Intuneric in culori
Si lampa o stingea, o stingea !

– Scumpul meu naiv eu prin multe am trecut,
Si prin alte tari multe-am mai vazut,
Vezi ca oamenii se-omoara din prostie,
Si ca se razboiesc pentru bacnotele de hartie !
– Oooh, tu sa cauti dragostea,
Oooh, nu conteaza altceva !
Oooh, asa-mi spunea,
Tiganca mea, tiganca mea,
Oooh, asa-mi spunea,
Iubita mea, iubita mea !

Refren:
Da-mi o mie de fiori,
Da-mi o mie de fiori,
Imi cerea adeseori,
Si viata ne iubea, ne iubea !
Da-mi o mie de fiori,
Da-mi o mie de fiori,
Intuneric in culori,
Si lampa o stingea, o stingea, da !

Sunt atatia ani de cand iubita mi-a plecat,
Si-nca ma trezesc cu fluturi in stomac,
Si iubesc soarele si cerul si vantul,
Si am iubire-n mine cat sa-nvaluie tot pamantul !
Oooh, fata mea de caramea,
Oooh, mi-ai dat fericirea ta,
Oooh, te iubesc si-acum,
Ca un nebun, ca un nebun,
Oooh, te iubesc si-acum, 
Ca un nebun, ca un nebun !

Refren:
Da-mi o mie de fiori,
Da-mi o mie de fiori,
Imi cerea adeseori,
Si viata ne iubea, ne iubea !
Da-mi o mie de fiori,
Da-mi o mie de fiori,
Intuneric in culori,
Si lampa o stingea, o stingea …

PS: Dupa cate stiu eu, nu au pagina oficiala, va dau pagina Facebook:

http://www.facebook.com/pages/Bosquito/119308774759614?ref=stream

Eminescu – Omul, ziaristul, amantul (3)   Leave a comment

Eminescu – AMANTUL

Veronica Micle (n. Campeanu) se naste in 1850, ca si Eminescu. „Ingerul blond” vine la Iasi, cu mama sa, din Nasaudul ardelean dupa ce tatal ei primise doua gloante in piept (luptase sub steagul lui Avram Iancu).

După cursurile primare Veronica se înscrie la Şcoala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alţii, Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, viitorul ei soţ, atunci în vârstă de 43 de ani.

In conditiile in care mama sa avea venituri  foarte mici, la 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ştefan Micle, aceasta devenind „doamna Micle” la numai 14 ani – sotul sau fiind cu 30 de ani mai in varsta. La data căsătoriei Ştefan Micle era profesor universitar, mai târziu devenind rector al Universităţii din Iaşi. În anul 1866 se naşte primul copil al soţilor Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naşte Virginia Livia, alintată „Fluture”.

Frumoasa, spirituala, cultivata, Veronica devine o femeie plina de poezie si mister, romantica si provocatoare. În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui în Iaşi până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă. Din amintirile lui Slavici ştim că după stabilirea la Iaşi în 1874, Eminescu frecventeaza salonul literar al Veronicăi. In primii 2 ani relatia este platonica, cea care a decis sa schimbe lucrurile este Veronica. La 6 Februarie 1876, pe cand sotul ei Ştefan Micle lipsea din Iaşi, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate şi l-a lăsat să o strângă în braţe. Urmeaza 6 luni de frământări continue, ocazie cu care Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său. In cele din urma, Eminescu pare ca reuşeşte să se desprindă din vraja ei şi scrie în poezia „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”.

Tot in 1876, dupa o vizita la Bucuresti, Eminescu se împrieteneste cu nepoata lui Maiorescu, poeta Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.

Veronica preia din nou inţiativa şi reuşeşte să îl recucereasca oferindu-i ceea ce până atunci îi refuzase. Dovada este scrisoarea de dragoste a lui Eminescu din 30 august 1876, vreme la care Veronica era inca casatorita cu profesorul Micle.

Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotăreşte să se mute la Bucureşti în octombrie 1877, devenind redactor la Timpul. Creste pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lectii de limba română si-i oferă în manuscris poezia „Atât de fragedă”. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epoca Eminescu” .

După moartea lui Ştefan Micle din 4 august 1879, legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conţine explicaţiile pentru comportarea ei de până atunci: „Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei fiind o compensaţie pentru copilăria ei sacrificată (casatoria la doar 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

Eminescu face publica intentia de a se casatori cu Veronica, lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească – niciunul dintre ei neavand o situatie materiala sigura. In plus, Maiorescu si alti colegi junimisti nu incurajeaza o astfel de casatorie, temandu-se ca scanteia geniului eminescian s-ar putea stinge in confortul caminului conjugal.

In perioada urmatoare rolurile se schimba, Veronica aflata la Iasi ii trimite numeroase scrisori in care se plange ca n-o mai viziteaza, ca ii scrie rar, ca scrisorile sunt prea scurte si ca o neglijeaza, amenintand cu despartirea. Eminescu raspunde in cateva randuri motivand ca este „bolnav si obosit”, iar cand Veronica ii cere ultimativ sa spuna cum vede viitorul lor, Eminescu ii raspunde ca unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziţie cât de cât asigurată”. Exista referinte si privind o marturisire a Virginiei Micle, precum ca in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, nascut mort. Este momentul in care intervine prima ruptura intre cei doi.  Mite Kremnitz , nepoata lui Maiorescu afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o anumita doamna Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil în poeziile pe care le scrie si pe care le citeste la întâlnirile literare saptamânale.

Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeaşi eleganţă, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, sunt pline de ameninţări şi de reproşuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declaraţii de dragoste şi încearcă să obţină de la el un semn cât de mic de atenţie.

La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la Bucureşti unde se întâlneşte cu Eminescu şi reuşeşte să-i redeştepte iubirea. Ea îi stârneşte gelozia faţă de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă, Eminescu chiar bruscandu-l pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă, dar ulterior recunoaste ca totul s-a produs ca urmare a greselilor lui, pe care incearca sa le indrepte in relatia cu Veronica.

Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Revine intentia celor doi de a se casatori, dar nici de aceasta data visul lor nu se poate infaptui. Veronica a manifestat de data asta mai multă reţinere în a-l ameninţa cu despărţirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele şi pretenţiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaşte chiar ea că în felul acesta încerca să-l ţină lângă ea. A doua ruptura se produce în cursul lunii august 1882, din aceleaşi motive ca şi cea anterioară, Eminescu fiind absorbit de munca la Timpul, in acelasi timp fiind ros de boala si trecand prin stari depresive.

Odata cu declansarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii Veronicai Micle nu inceteaza, ba chiar gasesc de cuviinta (ca Iacob Negruzzi) sa insinueze murdar („vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferenta pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter”). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insanatosire a lui Eminescu, ii readuce pe cei doi in Copou, pe urmele iubirii de odinioara.

In 1886, o gasim pe Veronica in Bucuresti, unde se mutase, obligata de studiile de Conservator ale Valeriei. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de nestearsa dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887„. „Si te iubesc ca si atunce/ Cu tot avantu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o da trecutul amintirii.”

In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, staruind pe langa Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta – care il ingrijise cu devotament in ultimii doi ani, o detesta si o defaimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a „Balaucai” e considerata un blestem („balauca”, „berecheta”, „indracita”, „cu o droaie de nespalati” dupa ea).

La sfarsitul anului 1888, Veronica Micle e din nou la Botosani, langa poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, cand evolutia bolii se dovedea ireversibila, Veronica Micle ii raspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sanatatii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsa de simtire si de umanitate fata de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, va marturisesc sincer, nu pot sa-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendida epoca a vietii sale intelectuale. Si asa sunt fara nici o lege si fara nici un Dumnezeu, sa-mi ramaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) a fost intrupat in fiinta lui Eminescu„.

Moartea poetului, in dimineata de 15 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Sutu, o gaseste pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia „Raze de luna”, ce apare in cotidianul „Romania” din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu.

La 3 august 1889, la 39 de ani, Veronica Micle se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec, unde se retrasese dupa moartea lui Eminescu. Numai cateva luni mai tarziu, la 31 decembrie 1889, se stinge in urma unui atac cerebral si prietenul lui Eminescu, Ion Creanga (52 de ani).

Aici puteti citi o parte din corespundenta dintre Eminescu si Veronica Micle: http://ro.wikisource.org/wiki/Coresponden%C5%A3%C4%83_Mihai_Eminescu_-_Veronica_Micle.

Aici cititi si alte scrisori, in care Eminescu isi alinta iubita numind-o „Momotelule” sau „Moti”:

http://www.realitatea.net/mai-momotelule-te-as-acoperi-toata-cu-sarutari-eminescu-si-veronica-micle-scrisori-inedite_1090972.html

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iata si o fotografie inedita in care apare Eminescu si Veronica Micle alaturi de actori ai Teatrului National in anul 1888:

Eminescu este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle. Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt Caragiale (în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt) şi actorul Ştefan Iulian (cu melonul în mâna stângă). Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlahuţă.

Fotografia este făcută în 1888, pe malul Dâmboviţei. În fundal se vede Hanul lui Manuc.

Puteti cititi povestea fotografiei pe www.certitudinea.ro.

Surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Veronica_Micle, http://www.mihaieminescu.eu/ , http://www.mihaieminescu.ro/, http://www.mihai-eminescu.net/, http://www.certitudinea.ro

Mondial- Atat de frageda