Eminescu – ZIARISTUL

V-ati intrebat vreodata ce meserie a avut Eminescu ? Pe langa profesiile practicate pe perioada scurte pentru a se intretine (copist, actor, bibliotecar, revizor – ba chiar si hamal in port !), Eminescu a fost pentru multi ani ziarist, un ziarist nationalist inflacarat, competent, inspirat si redutabil pentru inamicii politici (in special liberalii din acea vreme). Din poezie n-a castigat mai nimic, in timpul vietii publicand numai 23 de poezii !

Eminescu devine ziarist in 1876 si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la sfarsitul vietii. Este numit redactor al partii „neoficiale” a ziarului Curierul de Iasi cu începere din 19 mai si îsi schimba statutul profesional oficial în ziarist profesionist,  ocupatie care convenea personalitatii sale furtunoase.
Foaie guvernamentala, Curierul de Iasi începe sa apara în 31 martie 1868, cu o periodicitate neregulata.  „Partii neoficiale” i se rezerva initial o singura pagina. Eminescu publica aici informatii din razboiul din Balcani, cronici despre viata culturala ieseana, prezentari de carti si ziare. In scurt timp, pagina „neoficiala” ia aspect de publicatie enciclopedica.

In 1877 publica aici atat poezii cat si stiri, indeosebi privind situatia de pe front. Scrie articolul „O recenziune…” publicat în Convorbiri literare în 1 august – polemizand cu G. Zotu în apararea „Logicii lui Maiorescu”, acuzat de plagiat, polemica pe care o continua cu „Observatii critice”, articol publicat în Curierul de Iasi (12 august),  reprodus si în Timpul în 6, 7, 8 septembrie. Aceasta polemica anticipeaza plecarea lui la Bucurest, în 25-26 octombrie parasind redactia Curierului de Iasi;

In perioada 27 octombrie-4 noiembrie incepe activitatea ca redactor la Timpul, cotidianul bucurestean întemeiat în 15 martie 1876 -organ de presa al Partidului Conservator.

Publica în Timpul în 11, 13, 14, 18, 21 si 23 decembrie „Icoane vechi si icoane noua”, studiu privind tezele sale social-politice;

Publica în Timpul în 3, 4, 7, 8, 10 si 14 martie „Basarabia, studiu istoric” o campania de presa contra politicii anexioniste a imperiului tarist privind aceasta provincie româneasca.

Este scos din redactia Timpului pentru orientarea politica agresiva pe care o da ziarului. Trimis la Floresti, în Oltenia, la mosia lui N. Mandrea, unde ramâne din mai si pâna în iulie;

I. A. Cantacuzino, redactorul sef al ziarului Timpului îi cere lui Maiorescu într-o scrisoare din 19 octombrie sa intervina pe lânga Eminescu ca sa revina in redactie, ceea ce acesta si face.

In 1879 deschide în 18 aprilie campania de presa în afacerea Warszawsky si denunta într-o suita de articole abuzurile în rechizitiile facute în timpul Razboiului de Independenta sub patronajul guvernului liberal si ruinarea taranimii.
Publica studiul „Cestiunea evreiasca” în 24 mai si 12, 13 si 21 iunie- cercetare economica privind impactul activitatilor negustorilor evrei sustinuta cu date statistice.

Angajeaza Timpul în 25 octombrie în dezbaterea publica privind rascumpararea cailor ferate-demonstreaza într-o suita de articole ca se opera o afacere oneroasa pentru statul român.

In 1880 are loc sedinta de constituire a Clubului politic conservator sub presedintia lui Costache Epureanu si Theodor Rosetti, fara participarea lui T. Maiorescu, P. P. Carp si G. Gr. Cantacuzino, pe motiv ca Programul cuprindea numai generalitati. Clubul politic preia si ziarul Timpul si îl numeste pe Eminescu redactor-sef. Deschide campania de presa în 5 august în chestiunea dunareana. Este cea mai lunga campanie de presa din activitatea sa publicistica în apararea suveranitatii nationale.

Maiorescu publica la sfârsitul lui decembrie în revista Deutsche Revue un nou program al Partidului Conservator, „Zur politichen Lage Rumäniens”. Eminescu îl traduce si îl publica în Timpul în 31 decembrie cu titlul, „Despre situatia politica a României”.

In 1881 la 4 ianuarie publica articolul „Patologia societatii noastre” – examinand ca un clinician starea societatii românesti. Comenteaza în doua articole din 8 si 12 februarie proiectul lui Vasile Conta privind reforma învatamântului. Respinge propunerea de scoatere a studiului limbilor clasice din programele scolare.

Conducerea Partidului Conservator discuta în 22 noiembrie despre apropierea unor membri marcanti ai sai de Partidul Liberal care primesc si functii în guvernarea liberala. Intra în conflict direct cu conducerea Partidului Conservator si îi numeste „saltimbanci politici” pe cei care îsi abandoneaza principiile conservatoare.

Publica în Convorbiri literare poeziile „Scrisoarea I” (1 februarie), „Scrisoarea II”(1 aprilie), „Scrisoarea III”(1 mai), „Scrisoarea IV” (1 septembrie). „Scrisoarea V” se publica postum în 1890. Contemporanii vad în Scrisori un pamflet antiliberal.

La inceputul anului 1882 este înlocuit la conducerea ziarului Timpul, unde vine ca redactor-sef Grigore G. Paucescu; ramâne redactor pentru partea politica, cu obligatia sa dea trei articole pe saptamâna.

Paraseste sedinta „Junimii” bucurestene din 17 noiembrie, în semn de protest pentru prezenta lui Al. Candiano-Popescu, participant la detronarea lui Al. I. Cuza – asupra acestei chestiuni insistand în repetate rânduri în publicistica sa.

In 1882, poetul ii marturisea intr-o scrisoare Veronicai Micle: “TIMPUL acesta m-a stricat in realitate cu toata lumea. Sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania…Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”.

In 1883 pleaca la Iasi ca delegat al ziarului Timpul, în 3 iunie sa asiste la festivitatea dezvelirii statuei lui Stefan cel Mare. Duce poezia „Doina”, însa nu o citeste în fata publicului.
Publica în 15 iunie articolul „Mai lesne se torc” – criticand politica guvernelor ungare de maghiarizare a toponomiei si onomasticii românesti.
In 28 iunie este declarat alienat mintal si internat la „Institutul Caritatea” al doctorului Alexandru Sutu pentru „îngrijiri speciale”. Cu plecarea lui Mihai Eminescu din redactie înceta si epoca de glorie a cotidianului bucurestean.

In 1887 isi reia activitatea publicistica în 13 noiembrie, cu articolul „Iconarii d-lui Beldiman”, publicat în România libera, organul de presa al gruparii junimiste din Partidul Conservator; publica un nou articol, „Iar iconarii”, în 20 noiembrie- privind propaganda religioasa, prin icoane.

Fondatorii ziarului Fântâna Blanduziei îl cheama în 4 decembrie sa deschida publicatia lor. Publica articolul „Fântâna Blanduziei”, ca editorial programatic, cu aprecieri asupra filozofiei germane si vietii politice europene.

In 11 decembrie apare editorialul „Fond si forma, pledoarie pentru reforme cuprinzatoare în sprijinul populatiei productive – scris sub impresia rascoalei taranesti din martie iunie 1888, iar în 25 decembrie articolul „1888, privire retrospectiva asupra vietii politice din Europa”.

La 1 ianuarie 1889 publica în Fântâna Blanduziei articolul „Ziua de mâine”, profesiune de credinta în mentinerea pacii în Europa. Cu acest articol se încheie activitatea sa ziaristica începuta în 1870.

Este internat în 2 februarie în Spitalul Marcuta, de unde este transferat la „Institutul Caritatea”. Incep în 8 aprilie formalitatile pentru acordarea pensiei viagere. Este prea târziu. Inceteaza din viata la „Institutul Caritatea” în 15 iunie.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––
Stefan Petrache – Ce te legeni