Archive for the ‘poetul’ Tag

Intelegere Lermontov-Baniciu   Leave a comment

Ceata toamnei bucurestene face sa-mi sune prin cap melodii nostalgice – iata cu ce refren m-am trezit azi dimineata: „Intelegere” a lui Baniciu, pe versurile celebrului Mihail Lermontov (1814-1841), poet (dar si scriitor si pictor) romantic, fervent critic social in vremea tarului Nicolae I.
Lermontov parca a fost un frate de cruce al lui Mihai Eminescu – aceeasi patima, aceeasi revolta impotriva nedreptatii, acelasi activism social.
Sfarseste intr-un duel stupid exact ca si Puskin, fiind provocat de un prieten care n-a mai putut suporta ironia acida a poetului intr-o banala imprejurare mondena.

Cat despre melodia lui Mircea Baniciu, am ales varianta interpretata cu super-grupul Pasarea Colibri (spre neuitare: Pittis, Baniciu, Vintila, Cnejevici), aceasta mi se parea cea mai buna …

Las` lumea să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
Arunce-n cale-ţi cu noroi.

In faţa idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc;
La fel cu tine, gândul nu mi-i
Nici să urăsc, nici să iubesc.

M-afund, fără să caut rostul,
În chefuri, nici voios, nici trist:
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.

În larma lumii ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi.
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii. Atâta tot !
Nu ne-om minţi noi niciodată –
Nici alţii-a ne minţi nu pot.

Mihail Iurievici Lermontov

Eminescu – Omul, ziaristul, amantul (2)   Leave a comment

Eminescu – ZIARISTUL

V-ati intrebat vreodata ce meserie a avut Eminescu ? Pe langa profesiile practicate pe perioada scurte pentru a se intretine (copist, actor, bibliotecar, revizor – ba chiar si hamal in port !), Eminescu a fost pentru multi ani ziarist, un ziarist nationalist inflacarat, competent, inspirat si redutabil pentru inamicii politici (in special liberalii din acea vreme). Din poezie n-a castigat mai nimic, in timpul vietii publicand numai 23 de poezii !

Eminescu devine ziarist in 1876 si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la sfarsitul vietii. Este numit redactor al partii „neoficiale” a ziarului Curierul de Iasi cu începere din 19 mai si îsi schimba statutul profesional oficial în ziarist profesionist,  ocupatie care convenea personalitatii sale furtunoase.
Foaie guvernamentala, Curierul de Iasi începe sa apara în 31 martie 1868, cu o periodicitate neregulata.  „Partii neoficiale” i se rezerva initial o singura pagina. Eminescu publica aici informatii din razboiul din Balcani, cronici despre viata culturala ieseana, prezentari de carti si ziare. In scurt timp, pagina „neoficiala” ia aspect de publicatie enciclopedica.

In 1877 publica aici atat poezii cat si stiri, indeosebi privind situatia de pe front. Scrie articolul „O recenziune…” publicat în Convorbiri literare în 1 august – polemizand cu G. Zotu în apararea „Logicii lui Maiorescu”, acuzat de plagiat, polemica pe care o continua cu „Observatii critice”, articol publicat în Curierul de Iasi (12 august),  reprodus si în Timpul în 6, 7, 8 septembrie. Aceasta polemica anticipeaza plecarea lui la Bucurest, în 25-26 octombrie parasind redactia Curierului de Iasi;

In perioada 27 octombrie-4 noiembrie incepe activitatea ca redactor la Timpul, cotidianul bucurestean întemeiat în 15 martie 1876 -organ de presa al Partidului Conservator.

Publica în Timpul în 11, 13, 14, 18, 21 si 23 decembrie „Icoane vechi si icoane noua”, studiu privind tezele sale social-politice;

Publica în Timpul în 3, 4, 7, 8, 10 si 14 martie „Basarabia, studiu istoric” o campania de presa contra politicii anexioniste a imperiului tarist privind aceasta provincie româneasca.

Este scos din redactia Timpului pentru orientarea politica agresiva pe care o da ziarului. Trimis la Floresti, în Oltenia, la mosia lui N. Mandrea, unde ramâne din mai si pâna în iulie;

I. A. Cantacuzino, redactorul sef al ziarului Timpului îi cere lui Maiorescu într-o scrisoare din 19 octombrie sa intervina pe lânga Eminescu ca sa revina in redactie, ceea ce acesta si face.

In 1879 deschide în 18 aprilie campania de presa în afacerea Warszawsky si denunta într-o suita de articole abuzurile în rechizitiile facute în timpul Razboiului de Independenta sub patronajul guvernului liberal si ruinarea taranimii.
Publica studiul „Cestiunea evreiasca” în 24 mai si 12, 13 si 21 iunie- cercetare economica privind impactul activitatilor negustorilor evrei sustinuta cu date statistice.

Angajeaza Timpul în 25 octombrie în dezbaterea publica privind rascumpararea cailor ferate-demonstreaza într-o suita de articole ca se opera o afacere oneroasa pentru statul român.

In 1880 are loc sedinta de constituire a Clubului politic conservator sub presedintia lui Costache Epureanu si Theodor Rosetti, fara participarea lui T. Maiorescu, P. P. Carp si G. Gr. Cantacuzino, pe motiv ca Programul cuprindea numai generalitati. Clubul politic preia si ziarul Timpul si îl numeste pe Eminescu redactor-sef. Deschide campania de presa în 5 august în chestiunea dunareana. Este cea mai lunga campanie de presa din activitatea sa publicistica în apararea suveranitatii nationale.

Maiorescu publica la sfârsitul lui decembrie în revista Deutsche Revue un nou program al Partidului Conservator, „Zur politichen Lage Rumäniens”. Eminescu îl traduce si îl publica în Timpul în 31 decembrie cu titlul, „Despre situatia politica a României”.

In 1881 la 4 ianuarie publica articolul „Patologia societatii noastre” – examinand ca un clinician starea societatii românesti. Comenteaza în doua articole din 8 si 12 februarie proiectul lui Vasile Conta privind reforma învatamântului. Respinge propunerea de scoatere a studiului limbilor clasice din programele scolare.

Conducerea Partidului Conservator discuta în 22 noiembrie despre apropierea unor membri marcanti ai sai de Partidul Liberal care primesc si functii în guvernarea liberala. Intra în conflict direct cu conducerea Partidului Conservator si îi numeste „saltimbanci politici” pe cei care îsi abandoneaza principiile conservatoare.

Publica în Convorbiri literare poeziile „Scrisoarea I” (1 februarie), „Scrisoarea II”(1 aprilie), „Scrisoarea III”(1 mai), „Scrisoarea IV” (1 septembrie). „Scrisoarea V” se publica postum în 1890. Contemporanii vad în Scrisori un pamflet antiliberal.

La inceputul anului 1882 este înlocuit la conducerea ziarului Timpul, unde vine ca redactor-sef Grigore G. Paucescu; ramâne redactor pentru partea politica, cu obligatia sa dea trei articole pe saptamâna.

Paraseste sedinta „Junimii” bucurestene din 17 noiembrie, în semn de protest pentru prezenta lui Al. Candiano-Popescu, participant la detronarea lui Al. I. Cuza – asupra acestei chestiuni insistand în repetate rânduri în publicistica sa.

In 1882, poetul ii marturisea intr-o scrisoare Veronicai Micle: “TIMPUL acesta m-a stricat in realitate cu toata lumea. Sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania…Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”.

In 1883 pleaca la Iasi ca delegat al ziarului Timpul, în 3 iunie sa asiste la festivitatea dezvelirii statuei lui Stefan cel Mare. Duce poezia „Doina”, însa nu o citeste în fata publicului.
Publica în 15 iunie articolul „Mai lesne se torc” – criticand politica guvernelor ungare de maghiarizare a toponomiei si onomasticii românesti.
In 28 iunie este declarat alienat mintal si internat la „Institutul Caritatea” al doctorului Alexandru Sutu pentru „îngrijiri speciale”. Cu plecarea lui Mihai Eminescu din redactie înceta si epoca de glorie a cotidianului bucurestean.

In 1887 isi reia activitatea publicistica în 13 noiembrie, cu articolul „Iconarii d-lui Beldiman”, publicat în România libera, organul de presa al gruparii junimiste din Partidul Conservator; publica un nou articol, „Iar iconarii”, în 20 noiembrie- privind propaganda religioasa, prin icoane.

Fondatorii ziarului Fântâna Blanduziei îl cheama în 4 decembrie sa deschida publicatia lor. Publica articolul „Fântâna Blanduziei”, ca editorial programatic, cu aprecieri asupra filozofiei germane si vietii politice europene.

In 11 decembrie apare editorialul „Fond si forma, pledoarie pentru reforme cuprinzatoare în sprijinul populatiei productive – scris sub impresia rascoalei taranesti din martie iunie 1888, iar în 25 decembrie articolul „1888, privire retrospectiva asupra vietii politice din Europa”.

La 1 ianuarie 1889 publica în Fântâna Blanduziei articolul „Ziua de mâine”, profesiune de credinta în mentinerea pacii în Europa. Cu acest articol se încheie activitatea sa ziaristica începuta în 1870.

Este internat în 2 februarie în Spitalul Marcuta, de unde este transferat la „Institutul Caritatea”. Incep în 8 aprilie formalitatile pentru acordarea pensiei viagere. Este prea târziu. Inceteaza din viata la „Institutul Caritatea” în 15 iunie.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––
Stefan Petrache – Ce te legeni

Eminescu – Omul, ziaristul, amantul (1)   Leave a comment

Astazi aniversam ziua de nastere a marelui poet romantic Mihai Eminescu.  Sunt convins ca se cunosc multe despre  poetul Eminescu, dar as vrea sa insist pe cunoasterea OMULUI Eminescu, pentru a sublinia ideea ca personalitatile trebuie  judecate dupa realizarile lor pentru posteritate si Neam, nu pentru viata lor particulara. Si asta nu pentru ca viata lui Eminescu ar fi in vreun fel reprobabila – dimpotriva, pe langa geniu poetic, este fara tagada si un mare patriot, luptand consecvent pana la sfarsit pentru opiniile sale politice pro-romanesti – dar plateste un pret greu atat saraciei in care se zbate cat si, mai apoi, nivelului scazut al cunostintelor medicale specifice acelor vremuri.  In ceea ce priveste viata lui amoroasa, il citez pe Terentiu:  „Om sunt şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin” !

Incepem prin a parcurge elemente biografice privind viata poetului, urmand ca in zilele urmatoare sa trecem in revista cariera jurnalistica si apoi, relatia sa cu Veronica Micle.  Mentionez ca am utilizat surse de pe net – pe care am sa le indic la final – neavand ca merit personal decat compilarea lor intr-o forma care sa-mi slujeasca demonstratiei – aluzie la criticile aduse post-mortem poetului Adrian Paunescu.

MIHAI EMINESCU – OMUL

Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani, fiind al saptelea din cei unsprezece copii ai familiei Gheorghe (Gheorghies) si Raluca Eminovici. Tatal avea rangul de caminar (perceptor) si muncise ca vechil pe mosia din Dumbraveni (Suceava).

1850-1856 Mihai îsi petrece copilaria la Botosani si calatoreste cu parintii la mosia Durnesti (luata în arenda), la Agafton, Bucecea, Catamaresti, Cucorani etc.

1856-1858 Copilaria la Ipotesti, alaturi de frati si surori. Mihai era înconjurat de patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie (acesta era prietenul de nazdravanii). Surorile Ruxandra si Maria au murit de copile. Mama sa, Raluca, mai naste patru prunci, dupa Mihai: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul încetând din viata la vârsta frageda.

1858-1860 Dupa ce învatase doua clase acasa (sau la un pension privat), severul caminar Gheorghies îl duce peste hotar, în Bucovina stapânita atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernauti. În pasaport, tatal declara ca Mihai de 8 ani are „parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita”. Clasele a III-a si a IV-a le urmeaza la Scoala primara greco-orientala „National-Hauptschule”. Locuieste la Aron Pumnul (profesor si revolutionar pasoptist ardelean), prieten cu tatal sau. Mihai învata binisor, dar programul militaresc si dorul de casa îl determina sa fuga, mergand pe jos, pâna la Ipotesti. Biciul usturator al caminarului îl obliga sa revina în capitala Bucovinei. In septembrie 1860, tatal îsi duce baietii la Cernauti, Mihai fiind înscris la „K.K. ober-Gymnasium” .

1860-1863 Frecventeaza gimnaziul. Rezultate bune în prima clasa („excelent” la româna, „foarte bine” la istorie), dar în clasa a II-a merge ca racul si, neglijând matematica si latina, ramâne repetent. Fuge iarasi la Ipotesti, peste granita, mai simte o data biciul tatalui, care-l duce legat la Cernauti. Repeta clasa a II-a gimnaziala, dar dupa Pasti (1863) nu mai apare înscris în cataloage.

1864 Atras de teatru, însoteste trupa Fanny Tardini-Vladicescu care soseste la Hotel Moldova din Cernauti. Este angajat ca sufleur si pleaca in turneu cu trupa la Brasov. Toamna este copist în administratia judetului Botosani, pâna în martie 1865.

1865-1866 Mihai primeste  o noua sansa:  sa-si continue  studiile liceale în particular, la Cernauti. Are grija de biblioteca lui Aron Pumnul, pe care o citeste din scoarta in scoarta. Dar în ianuarie, când numara 16 ani, e zguduit de moartea profesorului. Plânge în hohote, fiindca se stie, spiritual vorbind, era fiul adoptiv al ardeleanului. Seara, îi citeste colegului Stefanelii poema „La moartea lui Aron Pumnul”, compusa în acea zi. E prima creatie, publicata în brosura omagiala „Lacramioarele învataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul”, tiparita cu aceasta ocazie. Semna: „M. Eminoviciu, privatist”.

Intors la Ipotesti, adolescentul Mihai e coplesit de prima iubire. Se zice ca o chema Casandra Elena si era fiica lui Gheorghe Alupului. Ea era mai mare decât junele amorezat. Mai apoi, fiind departe, Mihai afla ca fata de 19 ani a fost luata de zburatorul, rapusa de dropica (hidropizie) si e înmormântata în tintirim. Trist, o evoca în „De-as avea”, „Din strainatate”, „Mortua est” (intitulata la început „Elena”), „Aveam o muza” ori „Floare albastra”.

Trimite poezia „De-as avea” revistei Familia, condusa de Iosif Vulcan, care o publica imediat (martie 1866), schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Calatoreste mai mult pe jos la Blaj („mica Roma”, despre care-i vorbise Pumnul). Cu ghetele rupte si o traista în spinare (cu niste carti si caiete în care adunase folclor), Mihai coboara de pe dealul Hula în „vatra românismului” – Blaj, încearca sa-si dea Bacalaureatul, dar nu-l ia, neavând conditii de învatatura. Fara bani, doarme într-un  fânar, îmbuca din piata prune cu pâine neagra si se scalda în Târnava (fiind un bun înotator). Banii de la Ipotesti nu-i vin la timp si pleaca la Sibiu, în cautarea fratelui sau Neculai, dar acesta plecase la Timisoara. La vremea strugurilor, este în mizerie, cu picioarele goale. Un teolog îi da niste ghete. Pasaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Rasinari (bunicul dinspre mama al poetului O. Goga) sa treaca clandestin granita austro-ungara spre tara sa, România, furisându-se prin munti. Strabate Oltenia si Muntenia, atras de Bucuresti.

1867-1869 Îl aflam la Giurgiu – hamal în port. Devine sufleur în trupa ambulanta a lui Iorgu Caragiale, mai apoi îl cunoaste pe nepotul acestuia, Ion Luca Caragiale. Împreuna cu trupa teatrala a lui Mihai Pascaly face un turneu la Lugoj, Sibiu, Arad, Oravita, Buzias. Se angajeaza, cu ajutorul acestuia, ca „sufleur II si copist” la Teatrul National din Bucuresti. Întreprinde un nou turneu, cu trupa Pascaly, la Galati, Iasi, Cernauti si Botosani, unde e retinut de tatal sau Gheorghies si trimis, toamna, la studii în strainatate. În septembrie, purcede cu fratele cel mare Serban la Praga, încercând sa se înscrie la Universitatea Carolina. Îsi face o fotografie, în atelierul pictorului-fotograf Jan Tomas, însa pleaca din acest oras. La 2 oct. îl aflam la Viena.

Eminescu la 19 ani

1869-1872 În capitala Imperiului Habsburgic figureaza ca student la Universitate. Neavând diploma de bacalaureat, e înscris ca „audient extraordinar” si nu ca „student ordinar”, precum ceilalti. Urmeaza cursuri de filosofie, drept, economie politica, limbi romanice, anatomie etc. In 1870 colaboreaza la revista Convorbiri literare din Iasi cu poezia „Venere si Madona”. Vara, I. Negruzzi îl gaseste la Viena, invitându-l sa se stabileasca în Iasi. O cunoaste la Viena (martie 1872) pe frumoasa doamna Veronica Micle, venita la un tratament.

1871, 15 august Participa la sarbatorirea a 400 de ani de la sfintirea mânastirii Putna, fiind unul dintre organizatori.

1872-1874 Paraseste Viena si vine, prin Botosani, la Iasi. La 1 septembrie citeste la sedinta Junimii poezia „Egipetul” si nuvela „Sarmanul Dionis”. Impresionati, membrii societatii decid sa-i acorde o importanta suma de bani pentru continuarea studiilor la Berlin. Titu Maiorescu îl voia „doctor în filozofie” si urmas al sau la catedra din Iasi. Se înscrie la Universitatea Humboldt din Berlin si frecventeaza iarasi cursuri diverse. Maiorescu îi trimite 100 de galbeni, ca sa-si ia doctoratul, însa Eminescu paraseste brusc Berlinul, renuntând la examene. Calatoreste cu trenul tocmai la Marea Baltica, la Königsberg, orasul marelui filozof Kant, cautând documente privind istoria românilor.

În plina vara 1874, descinde la Iasi, fara titlul de doctor în filozofie. Supararea lui Maiorescu va trece repede. Îi ofera postul de director al Bibliotecii Centrale, Eminescu depunând juramântul în fata rectorului Stefan Micle, sotul Veronicai. Este poftit în salonasul literar al V. Micle, din casa rectorului. Preda germana la Institutul Academic.

1875 Numit de Maiorescu revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, viziteaza multe scoli si face rapoarte detaliate. Se împrieteneste cu Ion Creanga.

1876, 15 august. Moare macinata de cancer „dulcea mama” Raluca, înmormântând-o la Ipotesti. Revenit la Iasi e, pâna în 1877, redactor la Curierul de Iasi (100 de lei lunar).

1876 Paraseste redactia, în urma unui conflict cu cei de la „foaia vitelor de pripas”. Totodata, pleaca din Iasi, unde statuse 4 ani si crease perlele din ciclul veronian: Fat-Frumos din tei, Calin, Lacul, Dorinta, Peste vârfuri s.a.

Eminescu la 28 ani

1877-1883 Redactor al ziarului conservator Timpul. Scrie Luceafarul, cele 5 Scrisori, Doina s.a. Munca epuizanta la articole si poezii, viata intima dezordonata, firea de boem – toate contribuie la darâmarea sa psihica. Se declanseaza boala (se pare ca este vorba de sifilis in stadiu tertiar, dar n-a ramas nicio dovada directa, niciun inscris medical). Are mari dureri de cap.

1883 Apar primele derapaje comportamentale. Vara, acasa la Maiorescu, Eminescu îi declara ca vrea sa învete albaneza si sa se calugareasca. Altadata, se duce la cafeneaua „Capsa”, scoate revolverul si racneste ca regele trebuie împuscat, pentru ca-i tine pe liberali în brate. Apoi se baricadeaza într-o baie publica, opt ore, lasând apa sa se reverse peste tot. Gardienii sparg usa si-i pun camasa de forta. Ajunge la casa de sanatate a dr. Sutu si Bucurestiul afla ca „D-l Eminescu a înnebunit”. Are 33 de ani si, pâna la moarte, va trai într-o agonie prelunga, prin spitale si ospicii. Vietuieste din mila publica, apoi dintr-o mica pensie viagera (250 lei lunar).

La 2 XI 1883 ajunge la Viena, însotit de prietenul Chibici-Râvneanu, fiind internat la Sanatoriul Ober-Döbling. Boala cunoaste o ameliorare. Apare prima editie a poeziilor lui Eminescu, îngrijita de Maiorescu.

1884-1885 Locuieste la Iasi, apoi calatoreste în Italia (cu Chibici). Apoi face bai la Liman, lânga Odesa.

1886 Este internat la ospiciul de la mânastirea Neamt, unde îl viziteaza Creanga.

1886-1888 Locuieste la Botosani, îngrijit de sora sa Harieta. În vara lui 1887, e dus la bai, la Hall, aproape de Insbruck.

1888, aprilie. Pleaca de la Botosani la Bucuresti, unde V. Micle îl ia pentru îngrijiri medicale.

1889, februarie. Simptomele se agraveaza din nou, este internat din nou la Sanatoriul dr. Sutu. Pietrele i se par diamante, frunzele bani. Se crede voievodul Matei Basarab.

1889, 15 iunie. Pacientul Petrea Poenarul îl loveste în cap cu o piatra trasa din prastie, poetul stingandu-se la ora 3 dimineata. Astazi se considera ca moartea sa e consecinta unei endocardite – urmare a intoxicatiei cu mercur continut de tratamentele aplicate – conform normelor vremii. Este înmormântat la cimitirul Bellu, cu onoruri nationale.

Eminescu la 35 ani

Boala lui Eminescu

Contemporanii (inclusiv sora sa Henrieta) banuiau ca Eminescu sufera de consecintele cerebrale produse de sifilis in stadiu avansat – ipoteza sustinuta ulterior si de G. Marinescu, G. Calinescu, Perpessicius etc, boala a carei remediu a fost descoperit abia in 1928 – odata cu penicilina. Medicii vremii l-au tratat de tulburari mentale si apoi dementa cu mijloacele vremii – injectii pe baza de mercur, desi se cunosteau efectele toxice colaterale ale acestora.

Lui Eminescu i s-a fãcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Raportul este nesemnat.

Autopsia evidentiazã “o degenerescentã grasã a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor plãci întinse si proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât si pe fata interioarã a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescentã granulo-grasoasã considerabilã”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cât si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.

Creierul lui Eminescu este uitat (?) pe fereastra, în soare si, dupã câteva zile de nefixare (neconservare), este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat.
In 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute în vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânarului asistent, ori pe undeva, anumiti oameni se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

Eminescu la 37 ani

“Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datoratã faptului cãldurii celei mari, probabil cã s’a scos prea târziu dupã moarte… Creierul era în adevãr voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningitã localizatã la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am fãcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacunã… Sãrmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacãt, nu stiu dacã s-a fãcut în bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dânsul, au murit de paralizie generalã” – noteaza G. Marinescu.

Totusi, in mai multe studii scrise incepand cu 1987, dr. docent medic neuropatolog Ovidiu Vuia contrazice aceasta varianta, considerand ca este vorba intr-adevar de o boala psihica, dar nu una care sa aiba ca si cauze stadiile finale ale sifilisului, iar sfarsitul poetului s-a datorat intoxicatiei cu mercur. Pe langa argumentele clinice – pe care numai un specialist le poate judeca, se ridica problema numeroaselor reveniri la normalitate ale lui Eminescu din perioada bolii – fapt nespecific pentru diagnosticul oficial. Puteti citi cel mai recent studiu (2007) aici : http://bibliotecaonline2.files.wordpress.com/2007/09/despre-bola-si-moartea-lui-mihai-eminescu.pdf

Indiferent de cauza maladiei cerebrale de care suferea, se pare ca in cele din urma stilul de viata patimas, plin de excese din ultimii sai 10 ani, cu multe nopti nedormite cu tocul in mana, scriind atat din inspiratie, dar si din nevoia de a-si asigura existenta ca ziarist, prozator si poet, neglijand igiena vietii in general (a fost bolnav si de hepatita, enterocolita, artrita, etc) l-au doborat pe omul Eminescu – dar l-au urcat pe piedestal pe nemuritorul Poet.

Update sept. 2014: Medicul psihiatru botosanean Nicolae Vlad, doctor in medicina, s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, si asupra problemelor sale de sanatate. El este convins ca Eminescu suferea de o grava maladie psihica diagnosticata abia in epoca moderna: sindromul bipolar. De aceea poetul avea perioade pline de exaltare si energie, apoi perioade de tristete adanca – extreme reflectate de poeziile lui si de relatarile epocii.

PS: Iata o caracterizare a lui Eminescu creionata magistral de prietenul sau Ioan Slavici:

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

Si inca un portret fizic descris de scriitorul Păun-Pincio, care l-a intalnit in 1886 cand s-a intors pentru putin timp la Iasi pentru a fi ingrijit de sora sa:

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“.

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut, dar ceea ce impresiona, însă, cu adevărat era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median. […]
Eminescu nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median.

PRO MUSICA – Dintre sute de catarge