Archive for the ‘Trump’ Tag

De 1 decembrie: dezamagirea democratica   1 comment

Pentru 1 decembrie, mi-am dorit sa scriu un text-radiografie a starii in care se afla natiunea, dar nu mai are rost, pentru ca am gasit un text in care ma regasesc 100%. Este vorba de articolul domnului Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea, cu doctorat in filozofie (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Iata AICI si adresa originala de pe Contributors.ro
Domnule profesor: JOS PALARIA, BRILIANT ! si sper sa nu va suparati daca reiau si aici articolul dvs. !

DEZAMAGIREA DEMOCRATICA

„Lucruri care, până nu cu mult timp în urmă, păreau a fi străine unele de altele – venind din direcţii diferite ale socialului – încep să se întâlnească şi să contureze o direcţie în care, din ce în ce mai probabil, vom apuca-o în timpul ce vine. Antiamericanismul (dublat sau nu nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiozitatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre. Nu ţarul de la Kremlin, nici “Vocea Rusiei” sunt artizanii acestei victorii, ci incapacitatea noastră de a da un răspuns problemelor reale pe care le avem şi pe care, în bună parte, le-am moştenit. În mod difuz, oamenii au înţeles că aceste probleme nu vor primi nici un răspuns în timpul vieţii lor şi că nu le mai rămâne altceva de făcut, decât să coasă unul lângă altul peticele acestea disparate, pentru a-şi amenaja, aşa cum se poate, o viaţă printre ruinele unei ţări.

Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, nici în 1918, nici în 1989, este faptul – simplu şi banal – că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic. Democraţia este cadrul în care omul are libertatea de a decide asupra rosturilor vieţii lui şi ale comunităţii în care trăieşte. Dar condiţia exerciţiului libertăţii o reprezintă disponibilitatea de gândi rosturile comunităţii şi ale propriei vieţi în cadrul acesteia. Un om a cărui singură preocupare e aceea de-a supravieţui de azi pe mâine – exact ca un bolnav în fază terminală – nu are posibilitatea de-a cugeta la sensul vieţii comune şi la exigenţele pe care aceasta le are faţă de el. Dacă faptul de-a te adăposti, sau de-a mânca, e singurul tău orizont, atunci nu ai – în nici un fel – libertatea de-a te raporta la mai mult. Eşti asemeni celui conectat la aparte, care nu trăieşte decât doar pentru încă o respiraţie. E trist, dar e adevărat, sărăcia îl ţine pe om captiv problemelor mărunte ale vieţii de fiecare zi şi-i stabileşte ca singur orizont al existenţei satisfacţia imperativă a necesităţilor curente. Au ştiut-o şi anticii, au ştiut-o şi modernii: săracul – oricât de mult l-am exalta romantic – e sclav al nevoilor zilnice şi, pe cale de consecinţă, e exclus de la viaţa civică. Iar faptul de a-i acorda prerogativele civice – în virtutea universalităţii genului uman şi a generalizării cetăţeniei – poate fi, după caz, un act de generozitate sau unul de pur cinism. Acolo unde libertatea e reală, ea e sora prosperităţii. Căci omul care prosperă trăieşte efectiv beneficiul libertăţii şi, prin gândul şi fapta lui, înţelege perfect care e rostul păstrării şi al amplificării ei. Mai mult decât atât, omul care prosperă priveşte cu încredere viitorul – ca oportunitate a altor dezvoltări şi a sporirii beneficiului muncii şi al gândului lui. De aceea e, oricând, gata să apere libertatea şi să fie prezent, în persoană sau cu resursele lui, acolo unde se discută aceasta.

Dar săracului ce i se poate cere? În ce altceva poate el spera decât în răsturnarea, magică şi totală, a situaţiei în care se află? Ce e viitorul pentru el? Un singur lucru: disperarea de a-si vedea copiii scăpaţi din iadul la care el e condamnat pe viaţă. Pentru asta e dispus să lucreze ca un ocnaş, să mintă, să înşele şi să fure, pentru că ştie – din propria lui experienţă – că oamenii nu au decât o singură şansă de a scăpa din infern. În rest, nu există nimic altceva decât casa, familia, mâncarea, traiul de zi cu zi şi acel, scrâşnit, “mai rău să nu fie!”. Din 1989 până astăzi oamenilor acestora li s-a promis marea cu sarea şi nu li s-a dat – de către instituţiile europene, nu de noi – decât un singur lucru: posibilitatea de-a evada din mizeria unei lumi care-a făcut din naufragiu un mod de viaţă. La fiecare ciclu electoral, acestor oameni li s-a spus că “ei decid” şi după fiecare alegeri, viaţa lor a rămas la fel; şi datul mitei şi (mai întotdeauna) cei cărora le-o dădeau sunt tot acolo. Şcoala s-a golit de orice conţinut şi a ajuns o afacere de sacoşe şi de meditaţii, spitalele s-au ruinat şi-a mai rămas alb în ele doar plicul strecurat în buzunarul (mereu deschis) al doctorilor şi al asistentelor, administraţia publică nu e renumită decât prin lipsa ei de funcţionalitate, trenurile arată şi circulă de parcă ar veni şi s-ar duce pe front şi societatea însăşi, asemeni apei stătute, s-a împărţit între suprafaţa subţire şi gelatinoasă a celor ce se pot mişca (politicieni, afacerişti veroşi – conectaţi la banul statului – şi interlopi ce “txează” la lumina zilei) şi marele underground al unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Asta e România Centenarului Unirii! Să ne mirăm că oricine poate o părăseşte? Sau că, în interior, tinde spre singura formă de echilibru – precar şi acela – pe care a cunoscut-o în istoria ei: feudalismul? O să se spună: nu, România nu e un stat eşuat. Oare? România e asemeni unui bolnav sedat ce merge, deasupra unei prăpastii, pe o coardă, nici aceea prea bine întinsă. Da, încă n-a căzut. Incă. Şi totuşi, dincolo de acest “încă” e un abis pe care noi nu-l mai vedem (pentru că îl simţim prin epidermă), dar care – cum ieşi din graniţele ţării, sare în ochi: sărăcia. Singura constantă a istorică a lumii noastre a fost sărăcia. Nu a existat nici un moment în întreaga noastră istorie în care să fi fost – în oricare din provinciile ce ne alcătuie – o naţie proasperă. Epoca lui Carol I, care a modelat oraşele Regatului şi a creat o subţire pătură alcătuită din marii moşieri şi mica burghezie, s-a încheiat cu ultima răscoală europeană. În Europa Occidentală, răscoalele sunt fenomene specifice Evului Mediu. Interbelicul elitelor noastre s-a încheiat cu trei dictaturi, orice s-ar spune, acceptate de o populaţie care nu a refuzat calea (rusească) a modernizării cu forţa, de sus în jos. Comunismul a sfârşit în frigul, foamea şi întunericul care au făcut din oraşele ridicate de Ceauşescu nişte bidonviluri de lumea a treia. Iar democraţia noastră “originală” se îngroapă în scandaluri, paiete şi festivităţi golite de orice sens. Dincolo de toate e o populaţie însingurată, îmbătrânită, tot mai bolnavă, la limita de jos a alfabetizării, hrănindu-se cu resturile industriei de consum şi care trăieşte cu 300 de euro lunar. Adică cu banii pe care nu i-ar accepta nici un somalez, eritreean, afgan sau bangladeş imigrat în Europa. Peisajul din jurul nostru, cu case ce se ruinează, cu craterele fostelor fabrici, cu munţii despăduriţi, cu grămezile de gunoaie, cu vilele de prost gust şi cu beculeţele “lunii Sărbătorilor” e oglinda chipului nostru, scofâlcit de neputinţă şi a sufletelor noastre pustii. Aceştia suntem!

A le vorbi acestor oameni despre “democraţie”, “valori europene” şi “parteneriat trans-atlantic” nu e nimic altceva decât dovada unei patetice inadecvări şi a autismului în care trăiesc cei ce rostesc asemenea discursuri. În 1990, în 1996, în 2000, chiar în 2004 sau 2007 lucrurile acestea mai numeau ceva, o speranţă, descescătoare cu timpul, dar totuşi o speranţă. Astăzi nu numesc nimic altceva decât trista realitate: o subţire pătură suprapusă de oameni care pot orice şi o enormă masă de iobagi, care nu mai pot nimic. Ceea ce e propriu timpului pe care-l trăim este faptul că, exceptând o mână de tineri idealişti, entuziaşti şi studioşi, nimeni nu mai crede în vorbele frumoase. “Democraţia”, “valorile europene” şi “parteneriatul trans-atlantic” au devenit nu doar termeni calpi, ci au sfârşit – în percepţia publică – exact în opusul lor. “Democraţia” a ajuns a fi asimilată vorbăriei găunoase, scandalurilor oneroase, războiului dintre ganguri şi jafului cu protecţie “de sus” prin care s-a devastat tot ce a putut fi împărţit şi s-au creat “parlamentari” şi “miliardari” de carton. “Valorile europene” au sfârşit prin a fi reduse la două: “drepturi” pentru minorităţile sexuale şi “cote” de imigraţie. Altfel spus, deschiderea porţilor către invazia – şi dinlăuntru, şi dinafară – a unor străini care, cu protecţii cărora noi nu ne putem opune, ne vor transforma pe noi înşine în “străini în propria ţară”. Iar “parteneriatul trans-atlantic” nu mai e înţeles decât ca o formă penibilă de vasalitate în numele căreia America propune şi dispune după cum vrea, de tot ce vrea, în România. Şi nu orice Americă, ci în mod clar cea a “corectitudinii politice”, a “birocraţiei” şi “multinaţionalelor”. Cei care mai înţeleg cât de cât lumea în care trăiesc pot urla din toţi bojocii că nu aşa stau lucrurile, că aceste viziuni false şi reductive sunt opusul realităţii şi că dincolo de ele se văd luminile tancurilor de la Răsărit. Numai că vorbele lor nu vor mai ajunge niciodată în bordeiele sărăcăcioase ale celor ce cred cu tărie că democraţia e jaf, Europa – homosexualitate şi America – stăpânul. Oamenii aceştia sunt convinşi că ştiu, mai bine decât toţi intelectualii, asimilaţi şi ei tuturor stăpânirilor. Am ajuns o naţie de gnostici!

E straniu că politologilor, sociologilor şi experţilor noştri în relaţii internaţionale nu le spune nimic această răsturnare a sensurilor ce traduce o speranţă înşelată şi transformată în ostilitate. Astăzi linia de separaţie nu-i mai desparte pe democraţi (sau liberali) de adepţii totalitarismului, ci pe cei care asumă modernitatea de cei ce vor (re)instaurerea unei lumi tribale în care totul e simplu şi clar. Ce ne-a adus modernitatea? Problemele modernităţii. De pildă aceea că un drum se face doar prin decizie şi prin efort comun. Or, s-a dovedit că nu suntem în stare nici să ne acordăm pentru a decide cu toţii, nici să susţinem un efort de durată pentru a articula ceva în comun. Şi atunci? Una din două: sau ne prăbuşim într-o ruină generalizată, din care bande de asociaţi ai interesului de moment fură tot ce le cade în mână sau ne încredinţăm unui tătuc feroce, capabil să decidă pentru toţi şi să construiască – la nevoie din oasele noastre – drumul de care avem nevoie. Modernitatea înseamnă dezbatere. În lumea noastră dezbaterea înseamnă ceartă şi înjurături, refuzul înţelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor poliţe vechi şi neagră băşcălie. Modernitatea înseamnă deschidere. Numai că pe la noi, dacă nu-ţi zăvorăşti bine uşa, îţi intră careva în casă şi bucuros să fii dacă te lasă cu zile după ce-ţi ia totul. Către cine să te deschizi? Către cel ce te-a înşelat şi altădată? Către cel ce vrea – aşa cum vrei şi tu – să agonisească ceva pe seama ta doar ca să scape dintr-o lume care nu-a fost niciodată pentru voi una comună? Deschiderea, pe meleagurile noastre, înseamnă coborârea gărzii, renunţarea la luptă şi semnul că poţi fi călcat în picioare. Modernitatea înseamnă atenţie şi disponibilitate faţă de altul. Dar cum ne putem noi deschide faţă de altul, când toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut aveau ei o condiţie mai bună decât a noastră? Când a fost celălalt egalul nostru? Pentru noi a fost stăpânul, bogatul, cel în faţa căruia a trebuit să stăm cu căciula în mână şi pe care, în adâncul nostru, l-am urât din tot sufletul. N-am visat decât să-l doborâm şi să chefuim în palatele lui. Băieţii care i-au dat în cap lui Gherghe Brătianu şi l-au bătut cu răngile pe Mircea Vulcănescu nu erau nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Erau “copii de-ai noştri”, de la ţară, crescuţi din lacrimile mămucilor lor şi din sudoarea taţilor lor. Însă când au dat cu parul, au dat cu plăcere, pentru că cel în care-au dat era altul, străinul, cel care uda cămaşa tatălui cu sudoare şi le făcea mamele să plângă. Şi au dat nu doar pentru că li s-a spus asta, ci pentru că au trăit-o ei înşişi în anii dinainte de-a ajunge gealaţi. Nu vă fie frică, dacă s-ar întoarce încă odată lumea, s-ar găsi destui care să dea iarăşi, tot cu atâta sete!

Când am spus că vrem în Europa, noi am crezut că vom fi primiţi ca nişte victime şi, în acelaşi timp, eroi; că ni se va întinde covorul roşu şi că vom fi despăgubiţi – cu asupra de măsură – şi pentru Yalta, şi pentru Malta. Şi-n loc de asta am fost admonestaţi că nu le dăm drepturi ţiganilor, ni s-a impus “liberalizarea” monedei, “privatizarea industriilor”, legislaţie pentru homosexuali şi câte alte mărunte şicane birocratice. Am înghiţit atunci în sec; Europa era visul nostru şi chiar dacă se răstea la noi, tot către ea priveam. Vai, Europa aceea care nu ne-a înţeles! În România nu minorităţile sunt problema, ci majoritatea! Urbanizată în prima jumătate a secolului XIX, Europa a avut un veac – deloc liniştit – pentru a-şi stabiliza majoritatea (ca middle-class prosper) şi apoi s-a putut dedica integrării progresive a minorităţilor pe care statul naţional şi capitalismul industrial le marginalizaseră. Dar noi? Pe noi ne-a prins 1989 cu mai bine de jumătate din populaţie în rural, adică în afara datelor elementare (reţele de apă, canalizare, asistenţă medicală etc.) care definesc civilizaţia. Masa aceasta enormă, plus celalaltă – aproape la fel de mare – rămasă pe drumuri, în oraşe incapabile să se mai întreţină, după falimentul industriilor comuniste a fost adevărata noastră problemă. Cine s-a ocupat de soarta lor? Cine a gândit un cadru – cât de cât coerent – pentru viaţa comună a acestor oameni şi pentru ca fiecare dintre ei să aibă posibilitatea de-a se realiza? Ce li s-a dat – în 30 de ani – acestor oameni, cu excepţia deschiderii graniţelor?

Nu avem canalizare în cele mai multe sate, în multe nu e nici dispensar, bibliotecile au fost aruncate în stradă sau arse, se închid şi şcolile – ce le mai rămâne făpturilor ce încă bântuie prin ele? Un singur lucru – căci e în fiecare sat: Biserica. Orfanii tuturor guvernelor, orfanii Europei (cei la care n-a ajuns un euro din faimoasele “fonduri” împărţite generos “între prieteni”) şi-au regăsit tatăl. Biserica aceasta de bază – care n-are aproape nici o legătură cu biserica instituţională – e ultimul loc în care se mai pot întâlni cei care nu mai au unde se duce. Şi Biserica aceasta le spune că străinii (adică cei care sunt altfel decât noi) sunt împotriva firii, că stăpânitorii lumii acesteia trebuie să fie asemeni tatălui, autocraţi ce răspund doar în faţa Pantokrator-ului, că credinţa e viaţă şi ştiinţa e nebunie şi, mai ales, că pe cel părăsit de toţi, Dumnezeu nu-l uită. Pentru dezmoşteniţii lumii acesteia e suficient, pentru că e clar şi pentru că vorbeşte nu minţii, ci sufletului lor. Cuvintele acestea au intrat în ei pe-acolo pe unde intră disperarea şi plânsul şi, de aceea, sunt mai adevărate decât toată logoreea lumii acesteia. Acestor oameni li se adresează pliantele ininteligibile pe care se toacă “fondurile europene”? Lor le vorbesc specialiştii în abstracţii invitaţi ocazional de diverse televiziuni? Pentru ei se publică atâtea cărţi la care n-au cum să ajungă (nici fizic, nici financiar)? Să nu ne amăgim! Ceea ce noi numim “cultură” e un mediu foarte restrâns de oameni care se citesc între ei. Şi care n-au ştiut – atunci când trebuia! – să difuzeze în lumea sărăciei ideile modernităţii europene şi nici să-i determine pe puternicii zilei să le pună în practică. Astăzi nu-i mai ascultă aproape nimeni şi, “chiar de-ar vorbi limba îngerilor”, vorbele lor se duc în gol.

Oamenii pamântului au crezut şi în urbanizare, şi în prosperitate, şi în mitul Europei mari. Acum nu mai cred în nimic din toate acestea. Doar speră să le scape copiii din iadul numit România. Iar pentru acest iad nu mai văd decât o singură soluţie: mântuirea. Şi, dacă e nevoie, mântuirea prin foc şi sabie. Ratând – pentru atreia oară într-un veac – modernizarea, n-am făcut decât să creem o enormă masă resentimentară care trăieşte la limita umanului. Oamenii aceştia şi-au pierdut credinţa în puterea cuvintelor de-a modela lumea; pentru ei singura schimbare adevărată ar fi răsturnarea totală a tot ceea ce vedem acum. Preocupaţi de “salarii şi pensii speciale”, am creat o întreagă populaţie de revoluţionari cărora le lipseşte o scânteie pentru a tarnsforma cotidianul în Apocalipsă. Orbiţi de jocul cu sofisticăriile n-am băgat de seamă că au uitat să citească şi singura lor sursă de informaţii sunt ştirile ce anunţă iminenţa ceasului din urmă. Lumea lor nu e asemeni celei pe care o vedem zilnic: a vârfurilor societăţii, ce se agită la suprafaţă asemeni valurilor mării. Lumea lor e asemeni vulcanului, mută până în ceasul erupţiei care schimbă faţa lumii. Cine sunt Putin şi Erdogan în ultimă instanţă? Oameni comuni, banali şi în înfăţişare şi în discurs, oameni ca toţi ceilalţi, care-i reprezintă pe toţi ceilalţi şi în care toţi ceilalţi îşi proiectează speranţele şi iluziile. De aceea rezistă la putere în ciuda crizelor şi-a sancţiunilor. Sigur că vor cădea şi ei într-o zi şi în locul măreţului vârf al muntelui se va căsca un crater sinistru. Sigur că după ei vor fi zguduiri mai mari şi răsturnări mai violente. Dar, până atunci, ei sunt acolo. Un cuvânt al ţarului sau al sultanului creează o autostradă sau un pod, în vreme ce hărmălaia ridicolă a Parlamentului nostru nu creează decât scandal şi corupţie. Asta se vede din stradă.

Viziunea tribală a societăţii (“afară cu străinii din ţară”, să rămânem doar noi între noi), reîntoarcerea la credinţa fundamentalistă (cu antiintelectualismul ei, care consideră orice cunoaştere fără beneficii practice ca fiind inutilă), mistica “tătucului salvator” şi invocarea soluţiilor de forţă, resentimentarismul cu potenţial revoluţionar şi, mai mult decât toate, instabilitatea agitată a unei societăţi ce se descompune sunt măsura dezamăgirii pe care-o lasă în urmă a treia tentativă, eşuată, de modernizare a lumii noastre. Şi, în ciuda faptului că atât în 1989, cât şi în 2007 aveam o mulţime de aşi în mână, sunt dovada faptului că am ratat – încă odată – întâlnirea cu Europa. Liviu Dragnea, Tudorel Toader, Liviu Pop sau Olguţa Vasilescu nici măcar nu există. Ei sunt doar materializările – ectoplasmatice şi ridicole – ale acestui eşec, mare cât secolul ce ne stă în faţă.”

Anunțuri

Internetul – o revolutie sociala ingrijoratoare   Leave a comment

Salutari domniilor voastre !

De mult timp voiam sa scriu cateva randuri pe aceasta tema, in cele din urma m-a decis un text incisiv al ziaristului Cristian Tudor Popescu. Iata ce spunea el referitor la contestatarii de pe net (si de ocazie) ai Simonei Halep:

Halep are in Romania multi contestatari dupa infrangeri pentru ca noile tehnologii pun in valoare zacamintele de prostie uriase din aceasta tara. Ele au existat mereu, dar acum, datorita internetului, ies la suprafata in toata splendoarea lor. Este vorba despre cantitatea de imbecili din aceasta tara foarte mare. Oameni care nu au habar ce inseamna 15-30 sau lung de linie, acum comenteaza foarte avizat, superior, dispretuitor jocul Simonei. E un fenomen social, nu au nicio legatura cu tenisul. Simona ii excita, le gadila simtul agresivitatii imbecile.

Pe langa critica „a la Cioran” privind calitatea romanilor, CTP subliniaza un fenomen real, o mutatie sociala extrem de importanta, generata de interconectarea din ce in ce mai cuprinzatoare a indivizilor.
Devenim din ce in ce mai mult, o civilizatie colectiva in stilul albinelor si al furnicilor ! Iar acest lucru are atat avantaje, cat si dezavantaje. Daca avantajele sunt evidente, sa remarcam si cateva dezavantaje:

– asa cum zice si CTP-ul, netul OFERA O TRIBUNA NEAVENITILOR ! Si prin natura colectiva a netului, acestia influenteaza si alti oameni in acelasi sens ! In cele din urma, e posibil sa basculezi opinia publica spre decizii gresite, periculoase. Un exemplu in acest sens este si psihoza anti-vaccinare. Oameni fara pregatire stiintifica se pronunta intr-un domeniu foarte tehnic, punand in pericol sanatatea publica in ansamblu !

– un efect pervers este generat chiar si de libera difuzare a unor informatii socante (reale, ce-i drept !). Va dau un exemplu: saptamanile trecute s-a facut mare caz in mass-media (mereu in goana de nou si senzational) privind nu stiu ce joc on-line cu un delfin sau casalot verde – (intentionat nu vreau sa pomenesc cu exactitate -cred ca ati prins voi ideea). Ei bine, toate bune si frumoase pe cand nimeni nu auzise la noi de aceasta prostie, DAR CE CREDETI CA S-A INTAMPLAT DUPA ce toate televiziunile au difuzat stiri despre grozavie ? Au inceput si copiii nostri sa joace „jocul” !! Chiar azi un copil si-a pierdut viata in acest fel !

– similar, este si pericolul politic, al malversiunilor democratice. Cum in sistemele democratice conteaza votul majoritatii, facilitatile internetului pot fi lesne folosite si in scop „dezinformativ” ! Un exemplu in acest sens este influentarea campaniei electorale americane prin vehicularea de informatii false, mare parte finantata de „prietenii” rusi. Si ati vazut ce s-a intamplat, o vedeta TV a ajuns sa fie aleasa presedintele celui mai puternic stat din lume ! Grotesc !
Va dati seama ce se poate face in viitor pe calea internetului de mare viteza (care va ingloba inclusiv televiziunea) !

– nu mai detaliez oportunitatile de comunicare pe care netul le ofera tuturor dezaxatilor, ca sa puna la cale tot felul de napaste. In context, citeam deunazi ca Twitter a sters mii de conturi de propaganda islamista. Pai abia acum ??

– mai sunt si riscurile generate de sistemele care aduc atingere intimitatii personale, de pilda softul care te indentifica din poze facute si postate chiar si fara voia ta, softurile care te plaseaza in timp si spatiu prin intermediul telefoanelor inteligente (informatii providentiale pentru furaciosi si alti infractori), nu mai zic de clasicele riscuri exercitate de tot felul de criminali etc.

– apoi, fenomenele noi cu potential nefast care apar in fiecare zi. Un exemplu il poate reprezenta, de pilda, invazia sistemelor de tip UBER, care ofera facilitati dar si o doza de risc legate de lipsa reglementarilor de siguranta existente in taximetria clasica (provocata si de reactia lenta a autoritatilor in fata unor astfel de mutatii). Sau alt exemplu, jumatate amuzant, jumatate ingrijorator: pe pagina FB a unui grup de elevi de gimnaziu era un adevarat poll, de unde puteau alege diverse variante (inclusiv „o bauta”) in locul orei de geografie ! Mi-ar fi placut sa stiu ca fiica mea nu are la dispozitie astfel de „ocazii”, dar are, si ramane sa ma bazez pe discernamantul ei (la concurenta cu presiunea grupului – daca ailalti sar in put, doar n-o sa ramai tu de caruta, nu ?). Mai e si bullying-ul pe net, chiar azi citeam de un baietel de 11 ani care scria ca „viata este ca un joc cu niveluri din ce in ce mai grele” si care s-a aninat de-o barna in pod – vai si-amar !

– in fine, e cunoscut faptul ca retelele de socializare si netul, in general, pur si simplu au devenit un drog la propriu, se pare ca nevoia de conectare si informare este adanc implantata in creierele noastre. Iar acest trend se accelereaza in directia unei vieti virtuale, mai la indemana si mai satisfacatoare decat cea reala ! Si inca nu s-a descoperit calea de a ne conecta cerebelele direct la fibra optica, sa vedeti atunci mutatii !

– alt domeniul critic tine de situatiile de urgenta. Se stie cat de rapid circula zvonistica si inaintea internetului – va dati seama ce viteza si ce amploare ar capata acum ? Indeobste nu e atat de important, dar intr-o situatie de criza ar deveni critic !

Ce e de facut ? Nu prea multe, caci internetul a prosperat tocmai datorita caracterului sau de spatiu liber, necenzurat. Cea mai eficace si la indemana solutie este CONSTIENTIZAREA cetatenilor privind riscurile mediului online, incepand din scoala ! Ca slava-domnului, in scoala se predau atatea INFORMATII INUTILE, incat oricand poti gasi loc si pentru cele cu adevarat utile in cotidian.

Dezastrul de la Crucible Theatre   Leave a comment

Fratilor, sunt distrus – Ronnie a pierdut finala ! 🙂

Ei bine, n-am fost deloc surprins, am remarcat inca din partida cu Joe Perry (in crestere de forma, bravo Joe !) ca nu mai era Ronnie de anul trecut, nu mai avea aceeasi inspiratie si precizie – juca bine, dar nu exceptional. Se stie, in cele din urma a reusit sa-l devanseze pe Perry si au urmat doua galopuri de sanatate in compania lui Murphy si Hawkins – dar care au jucat amandoi foooarte slab, comparativ cu nivelul asteptat !

Mark-Selby-Ronnie-OSullivan

In partea cealalta a tabloului de concurs, am avut pietrele tari – Trump, Robertson si Selby:

Trump este un jucator care promite, dar care mai are nevoie de experienta, de un trainer de varf si poate si de un psiholog. Se vede ca cedeaza nervos in unele momente cheie si ia decizii hazardate in frame-uri tensionate.

Robertson este foarte bun, foarte „profi”. Daca este in „priza”,  este foarte greu de batut – imi pare o adevarata masina de snooker ! Calm, tenace, perseverent – tinand cont de tineretea lui, cred ca o sa scrie pagini glorioase in snooker. Ati auzit ce nebunie, in acest sezon are deja 101 break-uri de peste 100 de puncte !

Mark Selby a facut o partida memorabila cu Robertson in semifinala- unul din cele mai tari meciuri pe care le-am vazut vreodata. La fel ca si puternicul sau adversar, a fost extraordinar de calm si tenace, cu un mic plus de precizie si inspiratie. S-a vazut un progres evident fata de sezoanele trecute, o maturizare – care poate i se datoreaza si vietii de familie implinite, lasand in urma necazurile din anii trecuti. Mie unul, mi s-a parut ca a avut un meci mai greu in semifinala decat in finala. Si in mod clar l-a depasit pe Ronnie la jocul tactic, in special la cel de siguranta. Draga Mark, te felicit din inima, esti un campion merituos !

Si acum sa-i tabacim fundul lui Ronnie pentru marea dezamagire pe care ne-a produs-o ! Dar mai intai sa-l laudam 🙂 :

– in ciuda tuturor prostiilor pe care le-a facut in cariera, in ciuda exasperantelor fluctuatii de forma, in ciuda tuturor ratarilor neasteptate care ne-au scos peri albi, parerea mea este ca Ronnie O’Sullivan ramane geniul snookerului mondial. Caci acolo unde alti jucatori transpira mii de ore la antrenament, acolo unde alti jucatori isi gandesc sahist loviturile, Ronnie joaca instinctual si fulgerator. Iar asta place enorm, face ca jocul de snooker sa para o joaca de copii, un loc unde orice este posibil.

– si totusi este om si el, pe langa instinctul divin ii raman necesare si antrenamentul si strunirea nervilor – poate si un plus de training in tactica – caci iata ca Mark l-a depasit de aceasta data. Daca nervii l-au ajutat in proportie de 90% gratie psihologului Steve Peters (tot a mai clacat in unele lungi schimburi la siguranta), mi-a parut ca nu a fost suficient de motivat si nici suficient de antrenat. Chiar el zicea ca venea dupa 2 luni de pauza si ca se gandea la cele 6 luni de concediu pe care sa si le ia dupa turneu ! Pai nu se poate asa Ronnie, in timpul asta competitorii tai muncesc asiduu si nu au toti doua maini stangi !

Ronnie - The rocket

Anul trecut i-a reusit figura de a veni la Crucible direct din concediu, dar eu cred ca atunci a avut noroc la traseul pe tablou, plus ca editia a fost slabuta, concurentii de top nu prea au fost in forma. Dupa parerea mea Ronnie avea nevoie de mai multa motivatie si mai multe meciuri grele in tac. Si m-am temut de Mark Selby, caci cine credeti ca l-a invins pe Ronnie cu 4-3 in noiembrie 2013 in finala Openului de la Antwerp ? Un spilcuit cu initialele M.S. !

Dar cred ca nimeni nu poate sa faca presiuni asupra lui Ronnie, este departe de a avea nevoie de bani, este multi-incoronat, este deja considerat o legenda a snookerului. Nu ne ramane decat sa speram ca se va mai intalni cu Steve Peters, si acesta va sti sa-i aprinda ambitia de a lustrui iarasi diamantul care zace in el, pentru a demonstra tuturor ca nu face parte dintre muritori.  GO RONNIE !!

PS: P’asta o stiti ? Dupa finala, Ronnie a plecat (noaptea) spre casa intr-un Audi A8 Sport insotit de fiul sau de 6 ani (cel care urma sa pozeze pe masa de snooker in cazul asteptatei victorii). In imprejurari neelucidate (se pare ca ploua), a pierdut controlul masinii pe autostrada M1 si a iesit in decor. Din fericire, nici el nici fiul lui nu au fost raniti, dar povestea asta spune ceva despre Omul O’Sullivan (cu mama sicilianca !), si nu e de bine …