Aud ca multa lume scruteaza deceniile trecute atunci cand cauta o muzica buna. O fi o chestie subiectiva, o fi depinzand de gusturi, de geografia circumvolutiunilor personale sau pur si simplu, lumea se duce draku ?

Ia sa ascultam noi ceva fresh … din anii 60′ 🙂

Zilele trecute s-a mai desfasurat inca un act din aceasta piesa jalnica- zbaterile coalitiei PSD-ALDE-UDMR pentru strangularea Justitiei, prin vocea ridicolului ministru Tudorel, care, dupa atatea balbaieli, somat de sefii lui penali, si-a luat in sfarsit inima in dinti si si-a jucat rolul pentru care fusese naimit: sa-i infiga miseleste un cutit in spate procurorului-sef al DNA, LAURA CODRUTA KOVESI !

Dincolo de perdelele de fum ale televiziunilor obediente (care au cheltuit zeci de milioane in aceasta misiune mizerabila) si de interesele unora sau altora dintre „politicienii” romani (daca astia pot fi numiti politicieni) aflati in pragul puscariei, ramane un fapt clar care se vede si din avionul de Bruxelles: DNA–ul romanesc ESTE SINGURA INSTITUTIE ROMANEASCA APLAUDATA PE PLAN INTERNATIONAL, data exemplu de eficacitate de atatea ori, privita ca ideal de vecinii bulgari, basarabeni, etc.

Tone de laturi au curs in directia Doamnei K, au angajat si spioni israelieni, i-au propus pana si avansari la nivel european – doar, doar or reusi s-o clinteasca din postul ei, s-o abata de la misia ei ! Nimic n-a functionat – Doamna K. este o ardeleanca incapatanata decisa sa-si faca treaba pana la capat ! Jos palaria, Doamna K. !

Hai sa vedem, mai stiti voi vreun exemplu de functionar roman atat de dedicat ? Unul care sa reziste la post unui asemenea suvoi de minciuni, santaje, amenintari ? Si pentru ce, ce are de castigat Doamna K. din aceasta determinare in a rezista sa-si faca treaba ? NIMIC in afara de o constiinta impacata, ARE NUMAI DE PIERDUT, dar ea este printre rarisimele exemple de romani providentiali, care chiar nu accepta sa fie deturnat doar pentru ca este incomod puterii curente – cum s-a intamplat de atatea ori in istoria noastra recenta ! Ca d-aia suntem tooot la coada Europei civilizate, pentru ca multi dintre functionarii publici nu-si fac treaba, fiind doar niste pioni politici care taie frunza la caini.

Pentru ca ma regasesc intocmai in textul ei, reiau aici vorbele scrise deunazi de fostul ministru al Justitiei, Raluca Pruna:

Lupta cu dna K, nu este despre dna K. Este despre noi și valorile minimale intr-o societate democratica. Dna K este scutul slăbiciunii noastre, a celor care am plecat, a celor ca nu vrem sa ne întoarcem, care nu vrem sa votam, care trăim între zidurile cetății fără a ne simți parte din cetate, a celor care am ridicat propriile ziduri între noi și cetatea pervertita. Dna K nu e Mesia, e numai o femeie. Una cât mii de bărbați care au ocupat butoanele cetății. Și nu e perfecta. Căci e om. Dar e mai buna decât cei mai mulți dintre noi și decât noi toți laolaltă, căci sta stoic și duce o lupta care e a noastră, a tuturor. Și nu pleacă, scârbită, fără sa se uite înapoi. Ca mii de romani, in fiecare luna. Dna K duce lupta pentru o țara pe care conducători vremelnici au decis sa o piardă in anul centenarului ei. In rest, când cetatea va fi condusă de persoane fără rendez-vous lunar la secții penale de prin instanțele țării, putem vorbi și despre cum poate fi DNA mai bun decât este. Pana atunci e război, iar la război te alături celui care duce lupta. Acum, dna K.

 

 

 

 

 

 

 

Uraaaa, Tamara …asta …voiam sa zic Viorica Dancila a fost unsa prim-ministru, prin voia telepatica a consateanului Liviu Dracnea. Sunt cuprins brusc de emotie si ii fac repede o dedicatie speciala, cu ajutorul maestrului Andries:

Aseara am trecut in 2018 intr-un mod cat se poate de agreabil cu ajutorul trupei valcene ANTRACT, in piata renovata din centrul Ramnicului.
Trupa asta are o istorie de nu mai putin de 34 de ani, il stiu pe liderul Bobi Catusanu inca de cand era un pusti (ca si mine) si cantau sub numele Mini-Paradox. Si e pacat ca nu se bucura de mai multa publicitate, pentru ca sunt buni, SUNT FOARTE BUNI ! Savoarea o da vocalistul si compozitorul Paul Radu „Paur” – in top 3 in Romania, in opinia mea.

Sau poate nici nu e vina lor, pur si simplu „connaiseurii” sunt din ce in ce mai putini ! Am stat si m-am uitat le cei numai cativa oameni prezenti in piata la ora 22 (95% au iesit din casa doar la ora 12, ca sa vada artificiile !) si M-AM CUTREMURAT: multi oameni de varsta a 3-a care stateau ca niste statui, oarece aurolaci, si numai cativa tineri „normali” care au gasit cu cale sa vina si sa se bucure de concertul GRATUIT oferit de o trupa rock clasica !!
Poate o sa ziceti ca sunt nostalgic, dar eu cred ca tara asta s-a dus dracului, si o sa ne trebuiasca muuuulti ani ca sa ne revenim !

In fine, orice inceput de an vine cu sperante noi, asa ca va propun o super-piesa Antract tocmai de pe vremea defunctului Atomic TV: Carciumareasa !

Sarbatori fericite tuturor !
Johhny Hallyday ne asigura ca „Ca N’Finira Jamais !”. Mare dreptate aveai Johnny, muzica ta va ramane de-a pururi tanara !

Ca ne peut pas finir
Et j’aurais beau partir
Je resterai toujours pour toi
A portée de voix
Tu le sais bien

Ca fait tellement longtemps
Que l’on navigue ensemble
Tellement de temps qu’on s’est donné
D’amour sans compter
C’est pas pour rien

Ca n’finira jamais
On refera la route
Je te le promets
Je n’suis que la somme
Des mains qui se tendent
Des coeurs qui attentent
Je suis ceux qui m’ont aimé

Mon histoire te ressemble
Elle se lit dans tes yeux
Dans ces chansons qui nous rassemblent
Autour de ce feu
Que rien n’atteint

Ca ne peut pas finir
Ya trop de souvenirs
Des jours des nuits qu’on ne compte pas
Et même si je pars
Je n’te quitte pas

Ca n’finira jamais
On refera la route
Je vous le promets
Je n’suis que la somme
Des mains qui se tendent
Des coeurs qui attentent
Je suis ceux que j’ai aimé

Si daca tu pleci …

Si tu pars,
Je veux que la terre entière se couvre de brouillard
Et que le silence s’installe dans les villages
Que plus rien ne bouge en vie et sur les plages
Qu’on n’entende que le vent
Qui hurle, qui crie, et qui comprend

Si tu pars,
Je veux qu’on brûles les violons et les guitares
Qu’on renvoie les musiciens et les poètes
Qu’on oublie Noël et tous les jours de fête
Qu’on exile les oiseaux
Que l’on bannisse ce qui est beau

Si tu pars,
Je veux que tous les trains du monde
Restent dans leur gare
Je veux qu’on bloque les routes
Qu’on ferme les frontières
Qu’on instaure le couvre feu, le droit de guerre
Que le riff soit interdit
Que le plaisir soit aboli

Si tu pars,
Je veux qu’on bloque les routes
Qu’on ferme les frontières
Qu’o instaure le couvre feu, le droit de guerre
Que le riff soit interdit
Que le plaisir soit aboli

Si tu pars,
Je veux que la terre entière se couvre de brouillard
Et que le silence s’installe dans les villages
Que plus rien ne bouge en vie et sur les plages
Qu’on entende que le vent
Qui hurle, qui crie, et qui me comprend
Si tu pars, Si tu pars…

Nici n-a plecat bine si mi-e asa dor el … Hai sa mai ascultam doua melodii minunate: „Pardon” si „Requiem Pour Un Fou”

Pardon !
Je viens vous demander
Pardon pour tous les hommes
Qui n’ont jamais appris
Le verbe aimer

Qui n’ont jamais compris
La force de l’amour
La beauté de la vie

Pardon !
Au nom de tous les hommes
Qui ne savent pas aimer
Oh ! Pardon
Au nom de tous les hommes
Qui n’ont jamais aimé
Oh ! Pardon !

Pardon !
Je viens vous demander

Pardon pour tous les hommes
Qui ignorent le prix
De l’amitié

Qui n’ont jamais connu
Les larmes d’un enfant
Le sourire d’une femme

Pardon !
Au nom de tous les hommes
Qui ne savent pas aimer
Pardon
Au nom de tous les hommes
Qui n’ont jamais aimé
Oh ! Pardon !

Donne-moi ton regard
Donne-moi ta lumière
Donne-moi de l’amour
Sans quoi, oui, je désespère

Apprends-moi à aimer
Apprends-moi la tendresse
Détruits mes habitudes
Détruits ma solitude

Oh ! Pardon !

Pardon !
Je viens vous demander
D’accorder votre grâce
A ceux que la vie
A blessé

Et lorsque le temps passe
Ils se retrouvent nus
Perdus désespérés

Pardon !
Au nom de tous les hommes
Qui ne savent pas aimer
Pardon
Au nom de tous les hommes
Qui n’ont jamais aimé
Oh ! Pardon !

Je vous préviens n’approchez pas
Que vous soyez flic ou badaud
Je tue celui qui fait un pas
Je ne ferai pas de cadeaux
Éteignez tous vos projecteurs
Et baissez ces fusils braqués
Non je ne vais pas m’envoler sans elle

Dites aux curés, dites aux pasteurs
Qu’ailleurs ils aillent se faire pendre
Le diable est passé de bonne heure
Et mon âme n’est plus à vendre
Si vous me laissez cette nuit
A l’aube, je vous donnerai ma vie
A quoi me servirait ma vie sans elle

Je n’étais qu’un fou, mais par amour
Elle a fait de moi un fou, un fou d’amour
Mon ciel c’était ses yeux sa bouche
Ma vie c’était son corps son coeur
Je l’aimais tant que pour la garder

Je l’ai tuée pour qu’un grand amour
Vive toujours il faut qu’il meure
Qu’il meure d’amour

Le jour se lève, la nuit pâlit
Les chasseurs et les chiens ont faim
C’est l’heure de sonner l’hallali
La bête doit mourir ce matin
Je vais ouvrir grand les volets
Crevez moi le coeur je suis prêt
Je veux m’endormir pour toujours
Près d’elle

Je n’étais qu’un fou mais par amour
Elle a fait de moi un fou, un fou d’amour
Mon ciel c’était ses yeux sa bouche
Ma vie c’était son corps son coeur
Je l’aimais tant que pour la garder
Je l’ai tuée je ne suis qu’un fou
Un fou d’amour, un pauvre fou
Qui meurt d’amour

Legenda a culturii franceze, Johnny Hallyday a vandut peste 110 milioane de albume. A lansat 46 de albume de studio, 25 de albume live, opt filme si a castigat 18 discuri de platina.

A ramas pe scena curajos pana aproape de ziua de 6 decembrie, cand a trebuit sa se recunoasca invins in fata cancerului de plamani care-l macina.

Ceremonia din fata celebrei biserici La Madeleine a fost onorata de insusi Presedintele Frantei Emmanuel Macron, secondat de alti doi fosti presedinti. Tot acolo au fost alte sute de personalitati culturale si politice, 700 de motociclistii cu banderole negre, peste un milion de fani inghesuiti pe Champs-Elysees. Conform vointei lui Johnny, trupa lui a interpretat live cateva piese celebre: „Toute la musique que j’aime – cantata in cor de multimile de fani, „Le penitencier”, „Gabrielle”, „Ma gueule”, „Marie”.

Sa-i uram drum bun spre insula lui paradisiaca si sa-l petrecem in acorduri muzicale: „Un jour viendra” si „Que je t’aime”.

Un jour viendra tu me dira je t’aime
du bout du coeur mais le dire quand meme
un simple mot et l’aveu d’une larme aux bords tes yeux
feront de moi un homme heureux

un jour viendra tu saura toutes ces choses
qui ont fait ma vie bien plus noire que rose
tu comprendra mes pudeurs et tous ces mots qui me font peurs
que j’ai caché come un voleur

toi, c’est le ciel qui t’a envoyé
vers moi pour me réapprendre à aimer
et attends, et laisse faire les jours
laisse le temps au temps et a l’amour

un jour viendra tu me dira je t’aime et j’aimerai

un jour viendra tu me dira je t’aime
du bout des yeux mais le dire quand meme
dans le ciel de ton regard lire ton désir est ma victoire
un jour viendra tu m’aimera

toi, c’est la vie qui t’as envoyé
vers moi qui n’ai jamais fait que passer
a coté des choses essentiels
par defit pour bruler mes ailes

un jour viendra tu me dira je t’aime et j’aimerai

attend, laisse faire les jours
laisse le temps au temps et à l’amour

un jour viendra tu me dira je t’aime et je t’aimerai
je t’aimerai
je t’aimerai…

Quand tes cheveux s’étalent
Comme un soleil d’été
Et que ton oreiller
Ressemble aux champs de blé

Quand l’ombre et la lumière
Dessinent sur ton corps
Des montagnes, des forêts
Et des îles aux trésors

Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime
Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime

Quand ta bouche se fait douce
Quand ton corps se fait dur
Quand le ciel dans tes yeux
D’un seul coup n’est plus pur

Quand tes mains voudraient bien
Quand tes doigts n’osent pas
Quand ta pudeur dit non
D’une toute petite voix

Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime
Que je t’aime, que je t’aime, que je t’aime

Quand tu ne te sens plus chatte
Et que tu deviens chienne
Et qu’à l’appel du loup
Tu brises enfin tes chaînes

Quand ton premier soupir
Se finit dans un cri
Quand c’est…

Dovada ca nimic bun nu dureaza la nesfarsit, Johnny Hallyday a fost invins in cele din urma de ucigasul cancer. Pacat, mare pacat, noroc ca ramane in urma lui o opera de dimensiuni colosale acoperind o multime de stiluri muzicale si peste 50 de ani de cariera muzicala, destul sa ne bucure zilele pana cand Soarele se va stinge in cer. Vocea lui profunda facea sa vibreze si cele mai impietrite inimi …

Am mai zis si altadata, muzical prefer perioada de maturitate a lui Johnny, nu epoca rock-and-roll din tinerete. Preferatele mele raman „Ma gueule”, „Quelques cris” si „Vivre pour le meilleur”, pe care le-am evidentiat in posturi dedicate.
Pentru azi, in onoarea marelui disparut, va propun ceva mai melancolic, o piesa pe care s-o asculte peste ani si fata mea: Ma Religion Dans Son Regard

Adio Johnny, dar ramai cu noi !

On peut survivre encore
S’il ne reste plus que l’amour d’accord
On peut survivre encore ensemble, ensemble
Et quand on vous écorche
Qu’on vous ôte l’épaule qui vous supporte
On peut souffrir encore longtemps, longtemps

C’est quand on n’y croit plus
Que le ciel vous entend et pardonne
Le temps a ses vertus en somme

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme enfaite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
Ma religion dans son regard

Et on a beau se dire que ce ne sera jamais pareil qu’avant
Qu’à force de reconstruire lentement on avance
Et apprendre à sourire
Essayez d’à nouveau faire confiance
Pour finalement s’ouvrir et saisir sa chance
C’est quand on n’y croit plus
Que le ciel vous entend et pardonne
Le temps a ses vertus en somme

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme faite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
Ma religion dans son regard

Ohhh, survivre encore, survivre encore
On peut survivre ensemble, ensemble

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme enfaite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
La religion dans son regard

Et j’ai trouvé la lumière juste au bout de ses lèvres
J’ai pu quitter la terre ferme enfaite
Et j’ai trouvé au moment où je n’avais plus d’espoir
Ma religion dans son regard

Later edit: sa ascultam si „L’envie”, e minunat sa-l ascultam si sa-l revedem pe Johnny in atatea ipostaze concertistice – in acelasi timp !

Pentru 1 decembrie, mi-am dorit sa scriu un text-radiografie a starii in care se afla natiunea, dar nu mai are rost, pentru ca am gasit un text in care ma regasesc 100%. Este vorba de articolul domnului Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea, cu doctorat in filozofie (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Iata AICI si adresa originala de pe Contributors.ro
Domnule profesor: JOS PALARIA, BRILIANT ! si sper sa nu va suparati daca reiau si aici articolul dvs. !

DEZAMAGIREA DEMOCRATICA

„Lucruri care, până nu cu mult timp în urmă, păreau a fi străine unele de altele – venind din direcţii diferite ale socialului – încep să se întâlnească şi să contureze o direcţie în care, din ce în ce mai probabil, vom apuca-o în timpul ce vine. Antiamericanismul (dublat sau nu nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiozitatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre. Nu ţarul de la Kremlin, nici “Vocea Rusiei” sunt artizanii acestei victorii, ci incapacitatea noastră de a da un răspuns problemelor reale pe care le avem şi pe care, în bună parte, le-am moştenit. În mod difuz, oamenii au înţeles că aceste probleme nu vor primi nici un răspuns în timpul vieţii lor şi că nu le mai rămâne altceva de făcut, decât să coasă unul lângă altul peticele acestea disparate, pentru a-şi amenaja, aşa cum se poate, o viaţă printre ruinele unei ţări.

Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, nici în 1918, nici în 1989, este faptul – simplu şi banal – că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic. Democraţia este cadrul în care omul are libertatea de a decide asupra rosturilor vieţii lui şi ale comunităţii în care trăieşte. Dar condiţia exerciţiului libertăţii o reprezintă disponibilitatea de gândi rosturile comunităţii şi ale propriei vieţi în cadrul acesteia. Un om a cărui singură preocupare e aceea de-a supravieţui de azi pe mâine – exact ca un bolnav în fază terminală – nu are posibilitatea de-a cugeta la sensul vieţii comune şi la exigenţele pe care aceasta le are faţă de el. Dacă faptul de-a te adăposti, sau de-a mânca, e singurul tău orizont, atunci nu ai – în nici un fel – libertatea de-a te raporta la mai mult. Eşti asemeni celui conectat la aparte, care nu trăieşte decât doar pentru încă o respiraţie. E trist, dar e adevărat, sărăcia îl ţine pe om captiv problemelor mărunte ale vieţii de fiecare zi şi-i stabileşte ca singur orizont al existenţei satisfacţia imperativă a necesităţilor curente. Au ştiut-o şi anticii, au ştiut-o şi modernii: săracul – oricât de mult l-am exalta romantic – e sclav al nevoilor zilnice şi, pe cale de consecinţă, e exclus de la viaţa civică. Iar faptul de a-i acorda prerogativele civice – în virtutea universalităţii genului uman şi a generalizării cetăţeniei – poate fi, după caz, un act de generozitate sau unul de pur cinism. Acolo unde libertatea e reală, ea e sora prosperităţii. Căci omul care prosperă trăieşte efectiv beneficiul libertăţii şi, prin gândul şi fapta lui, înţelege perfect care e rostul păstrării şi al amplificării ei. Mai mult decât atât, omul care prosperă priveşte cu încredere viitorul – ca oportunitate a altor dezvoltări şi a sporirii beneficiului muncii şi al gândului lui. De aceea e, oricând, gata să apere libertatea şi să fie prezent, în persoană sau cu resursele lui, acolo unde se discută aceasta.

Dar săracului ce i se poate cere? În ce altceva poate el spera decât în răsturnarea, magică şi totală, a situaţiei în care se află? Ce e viitorul pentru el? Un singur lucru: disperarea de a-si vedea copiii scăpaţi din iadul la care el e condamnat pe viaţă. Pentru asta e dispus să lucreze ca un ocnaş, să mintă, să înşele şi să fure, pentru că ştie – din propria lui experienţă – că oamenii nu au decât o singură şansă de a scăpa din infern. În rest, nu există nimic altceva decât casa, familia, mâncarea, traiul de zi cu zi şi acel, scrâşnit, “mai rău să nu fie!”. Din 1989 până astăzi oamenilor acestora li s-a promis marea cu sarea şi nu li s-a dat – de către instituţiile europene, nu de noi – decât un singur lucru: posibilitatea de-a evada din mizeria unei lumi care-a făcut din naufragiu un mod de viaţă. La fiecare ciclu electoral, acestor oameni li s-a spus că “ei decid” şi după fiecare alegeri, viaţa lor a rămas la fel; şi datul mitei şi (mai întotdeauna) cei cărora le-o dădeau sunt tot acolo. Şcoala s-a golit de orice conţinut şi a ajuns o afacere de sacoşe şi de meditaţii, spitalele s-au ruinat şi-a mai rămas alb în ele doar plicul strecurat în buzunarul (mereu deschis) al doctorilor şi al asistentelor, administraţia publică nu e renumită decât prin lipsa ei de funcţionalitate, trenurile arată şi circulă de parcă ar veni şi s-ar duce pe front şi societatea însăşi, asemeni apei stătute, s-a împărţit între suprafaţa subţire şi gelatinoasă a celor ce se pot mişca (politicieni, afacerişti veroşi – conectaţi la banul statului – şi interlopi ce “txează” la lumina zilei) şi marele underground al unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Asta e România Centenarului Unirii! Să ne mirăm că oricine poate o părăseşte? Sau că, în interior, tinde spre singura formă de echilibru – precar şi acela – pe care a cunoscut-o în istoria ei: feudalismul? O să se spună: nu, România nu e un stat eşuat. Oare? România e asemeni unui bolnav sedat ce merge, deasupra unei prăpastii, pe o coardă, nici aceea prea bine întinsă. Da, încă n-a căzut. Incă. Şi totuşi, dincolo de acest “încă” e un abis pe care noi nu-l mai vedem (pentru că îl simţim prin epidermă), dar care – cum ieşi din graniţele ţării, sare în ochi: sărăcia. Singura constantă a istorică a lumii noastre a fost sărăcia. Nu a existat nici un moment în întreaga noastră istorie în care să fi fost – în oricare din provinciile ce ne alcătuie – o naţie proasperă. Epoca lui Carol I, care a modelat oraşele Regatului şi a creat o subţire pătură alcătuită din marii moşieri şi mica burghezie, s-a încheiat cu ultima răscoală europeană. În Europa Occidentală, răscoalele sunt fenomene specifice Evului Mediu. Interbelicul elitelor noastre s-a încheiat cu trei dictaturi, orice s-ar spune, acceptate de o populaţie care nu a refuzat calea (rusească) a modernizării cu forţa, de sus în jos. Comunismul a sfârşit în frigul, foamea şi întunericul care au făcut din oraşele ridicate de Ceauşescu nişte bidonviluri de lumea a treia. Iar democraţia noastră “originală” se îngroapă în scandaluri, paiete şi festivităţi golite de orice sens. Dincolo de toate e o populaţie însingurată, îmbătrânită, tot mai bolnavă, la limita de jos a alfabetizării, hrănindu-se cu resturile industriei de consum şi care trăieşte cu 300 de euro lunar. Adică cu banii pe care nu i-ar accepta nici un somalez, eritreean, afgan sau bangladeş imigrat în Europa. Peisajul din jurul nostru, cu case ce se ruinează, cu craterele fostelor fabrici, cu munţii despăduriţi, cu grămezile de gunoaie, cu vilele de prost gust şi cu beculeţele “lunii Sărbătorilor” e oglinda chipului nostru, scofâlcit de neputinţă şi a sufletelor noastre pustii. Aceştia suntem!

A le vorbi acestor oameni despre “democraţie”, “valori europene” şi “parteneriat trans-atlantic” nu e nimic altceva decât dovada unei patetice inadecvări şi a autismului în care trăiesc cei ce rostesc asemenea discursuri. În 1990, în 1996, în 2000, chiar în 2004 sau 2007 lucrurile acestea mai numeau ceva, o speranţă, descescătoare cu timpul, dar totuşi o speranţă. Astăzi nu numesc nimic altceva decât trista realitate: o subţire pătură suprapusă de oameni care pot orice şi o enormă masă de iobagi, care nu mai pot nimic. Ceea ce e propriu timpului pe care-l trăim este faptul că, exceptând o mână de tineri idealişti, entuziaşti şi studioşi, nimeni nu mai crede în vorbele frumoase. “Democraţia”, “valorile europene” şi “parteneriatul trans-atlantic” au devenit nu doar termeni calpi, ci au sfârşit – în percepţia publică – exact în opusul lor. “Democraţia” a ajuns a fi asimilată vorbăriei găunoase, scandalurilor oneroase, războiului dintre ganguri şi jafului cu protecţie “de sus” prin care s-a devastat tot ce a putut fi împărţit şi s-au creat “parlamentari” şi “miliardari” de carton. “Valorile europene” au sfârşit prin a fi reduse la două: “drepturi” pentru minorităţile sexuale şi “cote” de imigraţie. Altfel spus, deschiderea porţilor către invazia – şi dinlăuntru, şi dinafară – a unor străini care, cu protecţii cărora noi nu ne putem opune, ne vor transforma pe noi înşine în “străini în propria ţară”. Iar “parteneriatul trans-atlantic” nu mai e înţeles decât ca o formă penibilă de vasalitate în numele căreia America propune şi dispune după cum vrea, de tot ce vrea, în România. Şi nu orice Americă, ci în mod clar cea a “corectitudinii politice”, a “birocraţiei” şi “multinaţionalelor”. Cei care mai înţeleg cât de cât lumea în care trăiesc pot urla din toţi bojocii că nu aşa stau lucrurile, că aceste viziuni false şi reductive sunt opusul realităţii şi că dincolo de ele se văd luminile tancurilor de la Răsărit. Numai că vorbele lor nu vor mai ajunge niciodată în bordeiele sărăcăcioase ale celor ce cred cu tărie că democraţia e jaf, Europa – homosexualitate şi America – stăpânul. Oamenii aceştia sunt convinşi că ştiu, mai bine decât toţi intelectualii, asimilaţi şi ei tuturor stăpânirilor. Am ajuns o naţie de gnostici!

E straniu că politologilor, sociologilor şi experţilor noştri în relaţii internaţionale nu le spune nimic această răsturnare a sensurilor ce traduce o speranţă înşelată şi transformată în ostilitate. Astăzi linia de separaţie nu-i mai desparte pe democraţi (sau liberali) de adepţii totalitarismului, ci pe cei care asumă modernitatea de cei ce vor (re)instaurerea unei lumi tribale în care totul e simplu şi clar. Ce ne-a adus modernitatea? Problemele modernităţii. De pildă aceea că un drum se face doar prin decizie şi prin efort comun. Or, s-a dovedit că nu suntem în stare nici să ne acordăm pentru a decide cu toţii, nici să susţinem un efort de durată pentru a articula ceva în comun. Şi atunci? Una din două: sau ne prăbuşim într-o ruină generalizată, din care bande de asociaţi ai interesului de moment fură tot ce le cade în mână sau ne încredinţăm unui tătuc feroce, capabil să decidă pentru toţi şi să construiască – la nevoie din oasele noastre – drumul de care avem nevoie. Modernitatea înseamnă dezbatere. În lumea noastră dezbaterea înseamnă ceartă şi înjurături, refuzul înţelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor poliţe vechi şi neagră băşcălie. Modernitatea înseamnă deschidere. Numai că pe la noi, dacă nu-ţi zăvorăşti bine uşa, îţi intră careva în casă şi bucuros să fii dacă te lasă cu zile după ce-ţi ia totul. Către cine să te deschizi? Către cel ce te-a înşelat şi altădată? Către cel ce vrea – aşa cum vrei şi tu – să agonisească ceva pe seama ta doar ca să scape dintr-o lume care nu-a fost niciodată pentru voi una comună? Deschiderea, pe meleagurile noastre, înseamnă coborârea gărzii, renunţarea la luptă şi semnul că poţi fi călcat în picioare. Modernitatea înseamnă atenţie şi disponibilitate faţă de altul. Dar cum ne putem noi deschide faţă de altul, când toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut aveau ei o condiţie mai bună decât a noastră? Când a fost celălalt egalul nostru? Pentru noi a fost stăpânul, bogatul, cel în faţa căruia a trebuit să stăm cu căciula în mână şi pe care, în adâncul nostru, l-am urât din tot sufletul. N-am visat decât să-l doborâm şi să chefuim în palatele lui. Băieţii care i-au dat în cap lui Gherghe Brătianu şi l-au bătut cu răngile pe Mircea Vulcănescu nu erau nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Erau “copii de-ai noştri”, de la ţară, crescuţi din lacrimile mămucilor lor şi din sudoarea taţilor lor. Însă când au dat cu parul, au dat cu plăcere, pentru că cel în care-au dat era altul, străinul, cel care uda cămaşa tatălui cu sudoare şi le făcea mamele să plângă. Şi au dat nu doar pentru că li s-a spus asta, ci pentru că au trăit-o ei înşişi în anii dinainte de-a ajunge gealaţi. Nu vă fie frică, dacă s-ar întoarce încă odată lumea, s-ar găsi destui care să dea iarăşi, tot cu atâta sete!

Când am spus că vrem în Europa, noi am crezut că vom fi primiţi ca nişte victime şi, în acelaşi timp, eroi; că ni se va întinde covorul roşu şi că vom fi despăgubiţi – cu asupra de măsură – şi pentru Yalta, şi pentru Malta. Şi-n loc de asta am fost admonestaţi că nu le dăm drepturi ţiganilor, ni s-a impus “liberalizarea” monedei, “privatizarea industriilor”, legislaţie pentru homosexuali şi câte alte mărunte şicane birocratice. Am înghiţit atunci în sec; Europa era visul nostru şi chiar dacă se răstea la noi, tot către ea priveam. Vai, Europa aceea care nu ne-a înţeles! În România nu minorităţile sunt problema, ci majoritatea! Urbanizată în prima jumătate a secolului XIX, Europa a avut un veac – deloc liniştit – pentru a-şi stabiliza majoritatea (ca middle-class prosper) şi apoi s-a putut dedica integrării progresive a minorităţilor pe care statul naţional şi capitalismul industrial le marginalizaseră. Dar noi? Pe noi ne-a prins 1989 cu mai bine de jumătate din populaţie în rural, adică în afara datelor elementare (reţele de apă, canalizare, asistenţă medicală etc.) care definesc civilizaţia. Masa aceasta enormă, plus celalaltă – aproape la fel de mare – rămasă pe drumuri, în oraşe incapabile să se mai întreţină, după falimentul industriilor comuniste a fost adevărata noastră problemă. Cine s-a ocupat de soarta lor? Cine a gândit un cadru – cât de cât coerent – pentru viaţa comună a acestor oameni şi pentru ca fiecare dintre ei să aibă posibilitatea de-a se realiza? Ce li s-a dat – în 30 de ani – acestor oameni, cu excepţia deschiderii graniţelor?

Nu avem canalizare în cele mai multe sate, în multe nu e nici dispensar, bibliotecile au fost aruncate în stradă sau arse, se închid şi şcolile – ce le mai rămâne făpturilor ce încă bântuie prin ele? Un singur lucru – căci e în fiecare sat: Biserica. Orfanii tuturor guvernelor, orfanii Europei (cei la care n-a ajuns un euro din faimoasele “fonduri” împărţite generos “între prieteni”) şi-au regăsit tatăl. Biserica aceasta de bază – care n-are aproape nici o legătură cu biserica instituţională – e ultimul loc în care se mai pot întâlni cei care nu mai au unde se duce. Şi Biserica aceasta le spune că străinii (adică cei care sunt altfel decât noi) sunt împotriva firii, că stăpânitorii lumii acesteia trebuie să fie asemeni tatălui, autocraţi ce răspund doar în faţa Pantokrator-ului, că credinţa e viaţă şi ştiinţa e nebunie şi, mai ales, că pe cel părăsit de toţi, Dumnezeu nu-l uită. Pentru dezmoşteniţii lumii acesteia e suficient, pentru că e clar şi pentru că vorbeşte nu minţii, ci sufletului lor. Cuvintele acestea au intrat în ei pe-acolo pe unde intră disperarea şi plânsul şi, de aceea, sunt mai adevărate decât toată logoreea lumii acesteia. Acestor oameni li se adresează pliantele ininteligibile pe care se toacă “fondurile europene”? Lor le vorbesc specialiştii în abstracţii invitaţi ocazional de diverse televiziuni? Pentru ei se publică atâtea cărţi la care n-au cum să ajungă (nici fizic, nici financiar)? Să nu ne amăgim! Ceea ce noi numim “cultură” e un mediu foarte restrâns de oameni care se citesc între ei. Şi care n-au ştiut – atunci când trebuia! – să difuzeze în lumea sărăciei ideile modernităţii europene şi nici să-i determine pe puternicii zilei să le pună în practică. Astăzi nu-i mai ascultă aproape nimeni şi, “chiar de-ar vorbi limba îngerilor”, vorbele lor se duc în gol.

Oamenii pamântului au crezut şi în urbanizare, şi în prosperitate, şi în mitul Europei mari. Acum nu mai cred în nimic din toate acestea. Doar speră să le scape copiii din iadul numit România. Iar pentru acest iad nu mai văd decât o singură soluţie: mântuirea. Şi, dacă e nevoie, mântuirea prin foc şi sabie. Ratând – pentru atreia oară într-un veac – modernizarea, n-am făcut decât să creem o enormă masă resentimentară care trăieşte la limita umanului. Oamenii aceştia şi-au pierdut credinţa în puterea cuvintelor de-a modela lumea; pentru ei singura schimbare adevărată ar fi răsturnarea totală a tot ceea ce vedem acum. Preocupaţi de “salarii şi pensii speciale”, am creat o întreagă populaţie de revoluţionari cărora le lipseşte o scânteie pentru a tarnsforma cotidianul în Apocalipsă. Orbiţi de jocul cu sofisticăriile n-am băgat de seamă că au uitat să citească şi singura lor sursă de informaţii sunt ştirile ce anunţă iminenţa ceasului din urmă. Lumea lor nu e asemeni celei pe care o vedem zilnic: a vârfurilor societăţii, ce se agită la suprafaţă asemeni valurilor mării. Lumea lor e asemeni vulcanului, mută până în ceasul erupţiei care schimbă faţa lumii. Cine sunt Putin şi Erdogan în ultimă instanţă? Oameni comuni, banali şi în înfăţişare şi în discurs, oameni ca toţi ceilalţi, care-i reprezintă pe toţi ceilalţi şi în care toţi ceilalţi îşi proiectează speranţele şi iluziile. De aceea rezistă la putere în ciuda crizelor şi-a sancţiunilor. Sigur că vor cădea şi ei într-o zi şi în locul măreţului vârf al muntelui se va căsca un crater sinistru. Sigur că după ei vor fi zguduiri mai mari şi răsturnări mai violente. Dar, până atunci, ei sunt acolo. Un cuvânt al ţarului sau al sultanului creează o autostradă sau un pod, în vreme ce hărmălaia ridicolă a Parlamentului nostru nu creează decât scandal şi corupţie. Asta se vede din stradă.

Viziunea tribală a societăţii (“afară cu străinii din ţară”, să rămânem doar noi între noi), reîntoarcerea la credinţa fundamentalistă (cu antiintelectualismul ei, care consideră orice cunoaştere fără beneficii practice ca fiind inutilă), mistica “tătucului salvator” şi invocarea soluţiilor de forţă, resentimentarismul cu potenţial revoluţionar şi, mai mult decât toate, instabilitatea agitată a unei societăţi ce se descompune sunt măsura dezamăgirii pe care-o lasă în urmă a treia tentativă, eşuată, de modernizare a lumii noastre. Şi, în ciuda faptului că atât în 1989, cât şi în 2007 aveam o mulţime de aşi în mână, sunt dovada faptului că am ratat – încă odată – întâlnirea cu Europa. Liviu Dragnea, Tudorel Toader, Liviu Pop sau Olguţa Vasilescu nici măcar nu există. Ei sunt doar materializările – ectoplasmatice şi ridicole – ale acestui eşec, mare cât secolul ce ne stă în faţă.”

Ceata toamnei bucurestene face sa-mi sune prin cap melodii nostalgice – iata cu ce refren m-am trezit azi dimineata: „Intelegere” a lui Baniciu, pe versurile celebrului Mihail Lermontov (1814-1841), poet (dar si scriitor si pictor) romantic, fervent critic social in vremea tarului Nicolae I.
Lermontov parca a fost un frate de cruce al lui Mihai Eminescu – aceeasi patima, aceeasi revolta impotriva nedreptatii, acelasi activism social.
Sfarseste intr-un duel stupid exact ca si Puskin, fiind provocat de un prieten care n-a mai putut suporta ironia acida a poetului intr-o banala imprejurare mondena.

Cat despre melodia lui Mircea Baniciu, am ales varianta interpretata cu super-grupul Pasarea Colibri (spre neuitare: Pittis, Baniciu, Vintila, Cnejevici), aceasta mi se parea cea mai buna …

Las` lumea să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
Arunce-n cale-ţi cu noroi.

In faţa idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc;
La fel cu tine, gândul nu mi-i
Nici să urăsc, nici să iubesc.

M-afund, fără să caut rostul,
În chefuri, nici voios, nici trist:
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.

În larma lumii ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi.
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii. Atâta tot !
Nu ne-om minţi noi niciodată –
Nici alţii-a ne minţi nu pot.

Mihail Iurievici Lermontov